EMANUIL GOJDU (1802-1870)

Adaugă ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

După încheierea studiilor primare, gimnaziale şi liceale în aşezarea sa natală, precum şi la Pojony (Bratislava de astăzi, capitala Slovaciei), el va frecventa cursurile Facultăţilor de Drept din Budapesta şi Viena, după care în anul 1824 se va stabili definitiv în capitala Ungariei. Aici va profesa, cu mare succes financiar şi umanitar, avocatura şi notariatul, iar în aceste duble calităţi profesionale, precum şi în cea de parlamentar îi va sprijini, în mod deosebit, pe românii trăitori între graniţele Imperiului Habsburgic. Cu timpul, strângând o însemnată avere imobiliară şi în bani, în data de 4 noiembrie 1869 întocmeşte şi parafează un act testamentar prin care îşi va lăsa întreaga agoniseală „acelei părţi a naţiunii române din Ungaria şi Transilvania care aparţine la confesiunea orientală ortodoxă”, pentru acordarea de burse studenţilor şi ajutorarea financiară a preoţilor. În acest scop a fost constituită o fundaţie care-i poartă numele până în zilele noastre, dar care a funcţionat neîntrerupt şi cu folos doar între anii 1870-1917. Printre miile de tineri români care au benefiat de bursele acelei fundaţii s-au aflat: poetul Octavian Goga, întâiul Patriarh al Bisericii Ortodoxe a României Mari, topliţeanul-mureşean Miron Cristea, constructorul-inventator de avioane Traian Vuia, medicul-academician Victor Babeş, istoricul-academician Con-
stantin Daicoviciu şi juristul-avocat Petru Groza.

În perioada celor două războaie mondiale, precum şi în anii dintre ele, activitatea fundaţiei de la Budapesta a fost sistată, apoi interzisă
de autorităţile statului vecin şi mereu neprietenos cu românul adevărat. Ba mai mult, după anul 1945 regimul comunist din Ungaria a naţionalizat întregul ei patrimoniu, între care şi aşa zisele „Case Gojdu”, situate în zona centrală a Budapestei, în prezent evaluate la câteva miliarde de euro. Această nedreptate a continuat şi după ce Ungaria, la fel ca şi România, s-au desprins din lagărul comunist, refuzându-se retrocedarea patrimoniului Gojdu beneficiarului de drept. Respectiv: Mitropoliei Ortodoxe a Ardealului de la Sibiu. Şi, deci, statului român. Nu numai că nu s-a întâmplat acest lucru evident de firesc, reglementat juridic şi de legislaţia de drept internaţional, dar pe vremea guvernării Tăriceanu, când ministrul de Externe era nepatriotul şi secretosul Mihai Răzvan Ungureanu, cei doi au semnat un act prin care s-a cedat, în mod gratuit, patrimoniul Fundaţiei Gojdu în favoarea Statului ungar. Nici măcar acea prevedere minimă şi de compromis nu este respectată: cea de a continua atribuirea de burse de studiu pentru tinerii români. Din toată imensa bogăţie lăsată moştenire de juristul Emanuil Gojdu a mai rămas în patrimoniul fundaţiei doar clădirea Colegiului Naţional Şcolar din Oradea, cel care îi poartă numele. Aceiaşi neguvernare batjocoritoare, avându-i printre simpatizanţii şi iniţiatorii acelui jaf criminal pe făloşii intelectuali de ieri şi de azi, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi Roman Patapievici, a convenit reuniunile periodice ale guvernelor celor două ţări. Iar aceste anomalii, cu dovezi de evidentă trădare naţională, continuă să se petreacă pe fundalul cedării gratuite de castele, de cetăţi, de conace, de case de locuit, de şcoli de învăţat, de spitale şi dispensare medicale de vindecat, de cămine culturale, pământuri şi păduri, de mine de aur şi zăcăminte de petrol şi gaz metan în favoarea stricătorilor de neam, de limbă şi de ţară; vinituri înrăite, mânate de vânturi şi furtuni rău prevestitoare. Câtă jalnică şi ruşinoasă nedreptate făcută neamului românesc! Dar mai ales românilor ardeleni, creştini ortodocşi şi greco-catolici, urmaşi ai vrednicilor lor înaintaşi. Însă, pe care cu sârg mereu îi facem de ruşine şi ocară! Astfel că nu-i de mirare că ne-au ajuns din urmă blestemele celor care au trudit şi murit eroic pentru ca România să fie nu numai rotundă, dar şi mare şi puternică! Acum e copleşită de frigurile uscate şi vânturoase ale iernii, iar la primăvară, vară şi toamnă scuturată de cutremure, spălată şi tot mai sărăcită de apele tulburi ale unor posibile inundaţii catastrofale. Măcar de-am avea, până atunci, în fruntea ţării oameni vrednici, patrioţi şi de ispravă! Nu precum cei din trecutul ultimilor 33 de ani! Cei care n-au nici un Dumnezeu! Luaţi aminte la spusele mele, să nu care-cumva să spuneţi că n-aţi ştiut din timp ceea ce ne aşteaptă! Mai ţineţi minte şi luaţi aminte şi la toate aceste rânduri ale disperării românului ardelean şi transilvănean care semnează cu numele şi prenumele de Ioan Vulcan-AGNIŢEANUL.

NOTĂ: În Oradea Mare a Bihorului Românesc, lângă ”Biserica cu Lună”, se mai păstrează casa în care buna lui mamă îl năştea, în urmă cu 201 de ani, pe dragul ei fiu, EMANUIL GOJDU. Cel care se va stinge din viaţă, la Budapesta, capitala Ungariei, în data de 3 februarie 1870. De atunci au trecut 153 de ani, timp în care cei care au sechestrat averea de miliarde de euro a fundaţiei sale nici măcar atâta nu fac: să-i aşeze, din când în când, la căpătâiul Crucii mormântului său o jerbă de flori adevărate, nu artificiale. Dar şi să aprindă feştila nestingătoare a unei lumânări. Şi au curajul să facă o astfel de necreştinească obrăznicie pentru că mai-marii ungurimii din Ungaria, ca şi cei maghiari şi secui transilvăneni ştiu că dezinteresul Statului Român este proverbial, iar nepatrioţii săi guvernanţi şi parlamentari se rotesc şi se îmbogăţesc cu sutele!