Destul de târziu l-am descoperit pe Tudor Arghezi şi l-am înţeles, fiindcă în liceu ne-a fost prezentat fugitiv şi prin scrieri neesenţiale pentru posteritate: Cântare omului, 1907, Testament, Cuvinte potrivite, etc. M-a vrăjit publicistica lui, ca să nu mai zic de Icoane de lemn, Poarta neagră, Flori de mucigai, pe care le-am parcurs abia ajuns la facultate şi, mai apoi, profesor la Amnaş, în lungile nopţi de iarnă, singur într-o cameră de schimnic,  în gazdă la două bătrâne pocăite, care se culcau de cum apunea soarele. Primeam regulat pachete de la o societate serioasă, "cartea prin poştă", aşa că, în patru ani de sihăstrie în acel sat uitat de lume, am reuşit să astup găurile din lecturile mele "pe sări­te", în cei cinci ani de facultate.

Cu Arghezi poţi să fii sau să nu fii de acord,  dar nu-i poţi nega fantezia, metafora, calamburul, culoarea portretului, incisivitatea observaţiei şi, nu în ultimul rând,  "răutatea” pamfletarului sclipitor.

Am în faţă volumul 12 de Scrieri, apărut în condiţii de lux, la Editura Pentru literatură, 1966, tiraj 12.180 exemplare, însumând proze din cartea "Icoane de lemn". Pentru cei prea ocupaţi cu alte preocupări mai lucrative îmi permit să fac un… afterschool benevol de limbă română, prin intermediul lui Arghezi. Dacă vreţi, citiţi, dacă nu, vedeţi ca la tv sunt tot felul de emisiuni culinare şi reclame pentru… suplimente alimenta­re care, dacă le citiţi cu atenţie prospectele şi indicaţiile de pe ambalaje, precis vă vor vindeca de hemoroizi,  gâlci, cârcei, bube dulci, impotenţă, căcare şi pişare în pantaloni când vă e lumea mai dragă, insomnii,  angoase etc., cu şanse de a muri nişte… proşti sănătoşi, spre satisfacţia medicilor şi farmaciştilor, care şi-au făcut plinul! Dar, să nu uităm de unde am pornit şi să vă dau câteva perle adevărate de-ale lui Tudor Arghezi, favo­ritul meu: "Biserica Stavropoleos e mai mult o libelulă adormită pe un muşuroi de pământ; Un personaj de mare autoritate este domnul intendent. Afară de darul natu­ral de a şti să iscălească, e bălan ca un vierme… Dife­renţa dintre ei este că intendentul se rade, pe când viermele, ba; O administraţie de pismuit, cu birouri (mese pe care stai în coa­te), ministere,  fisc (unde dai bani şi cumperi chitanţe) etc. şi alte multe binefaceri; Călugării n-au soţie. Femeia lor e însă vinul, damigeana, bolobocul. Cu toate că beţia e un viciu mare, fiecare călugăr are în mănăstire o palmă de vie. Când vine culesul, se uită liturghia, vecerniile şi utrenia. Pivniţele stareţului sunt cele mai pline. Adevărata tristeţe a mănăstirilor începe atunci când vasele sunt goale; Reţetele unui bolnav iremediabil ar trebui prezentate dricarului şi s-ar putea da în arendă trupul mortului încă în viaţă: doctorul, farmacia, arhiereii, preoţii, diaconii, clo­potele,  lumânările, birjarii şi coliva ar intra într-un singur deviz de cheltuieli generale". Cam sinistru, dar adevărat, mai ales în zilele noastre, când toţi sunt pe-o mână.