Ochiul şi urechea: "În satul nostru românesc, oamenii se ceartă, fumează şi tuşesc"’

În tinereţea lui zburdalnică, poetul Mircea Dinescu mi-a chiar plăcut, şi cum scria, şi cum făcea băşcălie de mangafalele din literatura română. Fiu de munci­tor din Slobozia (Ialomiţa), având deci origine socială "corespunzătoare", susţinut de Adrian Păunescu, Nicolae Manolescu, Lucian Raicu, s-a acomodat repede în Bucureşti şi-a publicat câteva volume de versuri altfel decât se scria la vremea aceea: Invocaţie nimănui, Elegii de când eram mai tânăr, Proprietarul de poduri, La dispoziţia dumneavoastră etc., până când i s-a urcat celebritatea la cap şi în 1989 a început să facă pe disidentul, de parcă el singur ar fi putut schimba regimul. Bineînţeles că a fost trecut la index, dat afară din Partid, i s-a interzis să mai publice, a fost pus sub supraveghere şi… aşa a deve­nit "revoluţionarul de la Televiziunea Română Liberă"… Nu mi-a mai plăcut nici omul, nici opera, dar i-am urmărit ascensiunea pe scara socială a noului regim: preşedinte al Uniunii Scriitorilor, creator de publicaţii precum: Academia Caţavencu, Plai cu boi, Aspirina săracu­ lui, moşier…

Cum de când mă ştiu obişnuiesc să citesc cu creionul în mână, notând prin carneţele versuri, panseuri, metafore, expresii, iată că vă pot oferi câteva citate din poetul-moşier lipsit de caracter: "Sinuciderea nu mai rentează, ca să ajungi scriitor celebru în Europa trebuie să fii cel puţin canibal; Nu ţi-e uşor să în­ţelegi că poezia nu mai are nevoie de hârtie, că un glonţ se face mai auzit decât o carte; Până la urmă de­cidem că marea e invenţia unor inşi certaţi cu munca; Visul nu-i decât copilul din flori al realităţii; Invidios pe gloria cârtiţei care-şi sapă fericirea-n pământ; Convins că moartea-i o lichea tot n-am să-i ling din palmă sare; Norocul râmă-n soarele cu pete precum un porc umflat cu diamante…"

După presupusa revoluţie, singurul lucru pe care nu şi l-a pierdut în ochii mei a fost umorul, pe care şi l-a exersat tocmai împotriva foştilor tovarăşi: "Când simţi cum duduie maţul gros al economiei de pia­ţă pe sub Cartierul Primăverii, normal că te apucă un soi de dulce mâncărime pesimistă, pe care numai cenaclul "limbi îndemânatice" a lui Adrian Păunescu ţi-o poate ostoi; Încă nu m-am dumirit dacă Măgureanu e tatăl adoptiv al preşedintelui, dacă domnul Iliescu e tatăl domnului Măgureanu, sau, dacă, nu cumva, domnul Măgureanu e tăticul nostru, al tuturor; Când şpaga la gurile Dunării, pentru un vapor cu ţigări e mai mare decât averea preşedin­telui Franţei, înseamnă că-i ceva în neregulă cu fran­cezii ăştia. Şi la ce dracu au mai făcut revoluţie, dacă orice sergent de stradă îl poate fluiera pe preşedinte când trece pe roşu? La Palatul Cotroceni cântă popa Tatu: Văcăroiu şi Emil au semnat tratatu; Americanii îs băieţi faini şi dăştepţi numai când dorm, fiindcă în restul timpului muncesc prea mult şi n-au timp să gândească…" Aici a brodit-o la fix.