Citite, auzite: "Aproape orice loc e bun să mori”

Nu ştiu dacă mai am voie să-l pomenesc pe Fiodor Mihailovici Dostoievski, dar risc. El a spus că: "Aproa­pe orice loc e bun să mori, ceva mai greu e să găseşti un loc convenabil în care să trăieşti." A fost şi a ră­mas unul dintre marii romancieri ruşi, care a influen­ţat o întreagă pleiadă de scriitori americani şi nu numai, prin cărţile sale esenţiale: Crimă şi pedeapsă, Fraţii Karamazov, Demonii, Idiotul. Dacă aş fi gazetar acreditat la Parlamentul României, într-o zi, ca să mă distrez, i-aş întreba pe câţiva deputaţi şi senatori mai guralivi ce ştiu despre Dostoievski. Iată alte vorbe memorabile de-ale rusului: "Cel ce se teme să trăiască a început deja să îmbătrânească; Marea taină a existenţei nu constă în a trăi, ci în a şti pentru ce trăieşti; Numai ticăloşilor le vine uşor să mintă în orice împrejurare; Nu există pe lume ceva mai greu ca sinceritatea şi mai uşor ca linguşirea; Viaţa e du­elul lui Dumnezeu cu Diavolul, iar câmpul de bătălie sunt eu." Adevăr grăit-a, mai ales că a suferit de o boală infernală: epilepsia. * Citesc şi aud că tot mai multe doamne de vârsta a doua trag la măsea, după care se urcă la volan. Cele care fac boacăne sunt depistate şi amendate, dar sunt unele care ţin la băutură şi n-au probleme cu poliţiştii, mai ales că aceştia sunt tot mai rar văzuţi pe străzile circulate şi tot mai puţin interesaţi de trafic. Pe ei îi interesează mărirea sa­lariilor şi suplimentele pentru hrană, haine, concedii şi alte avantaje ale meseriei. * Alin Fumurescu, universitar român în Statele Unite, scrie într-un loc (ce am semnalat eu de nenumărate ori): "Poate dinlăuntru nu se vede, dar, din afară, ce surprinde în România e numă­rul uriaş de case de pariuri şi de farmacii". Concluzia ar fi că românii sunt… bolnavi de jocuri!? Suntem noi suferinzi de mai multe şi, mai ales, cu capul. * Un supliment al revistei Dilema veche are ca temă de discu­ţii: "Unde mi-ar fi bine. Cum arată locul în care vreau să trăiesc?" Răspund trei poeţi/poete şi cinci scriitori/scriitoare, despre care nu ştiam mai nimic: Anastasia Gavrilovici, Krista Szöcs, Lavina Branişte, Bogdan-Alexandru Stănescu, Raluca Nagy…, care au ocazia să bată câmpii "frumos". * Mie mi-a plăcut Sibiu pe vremea trăsu­rilor, a tramvaiului, a handbalului în 11, a ştrandului unde "trona" Szigeti baci, a grădinii-restaurant Bolta rece, a rivalităşii fotbalistice Sibiu-Mediaş, a cuplajelor de handbal de pe Luceafărul, a fetelor în uni­formă, cu ciorapi patent şi cordeluţă, a tablorilor cu absolvenţii de liceu puse în vitrinele magazinelor din centru, a librăriilor la tot pasul şi a cârciu­milor din cartiere… Acum, Sibiul şi-a pierdut farme­cul provincial şi nici nu mai e al sibienilor. * Apro­po, mulţi au scris despre Sibiu de-a lungul anilor, dar nici unul nu-l egalează pe Radu Stanca, ctitorul teatrului românesc, devenit naţional, fără măcar o placă pe faţadă, care să le spună trecătorilor cine a fost şi ce a făcut Radu Stanca pentru Sibiu. O ru­şine pe care o vor duce cu ei în mormânt cei care administrează în prezent Sibiul şi teatrul.