2021-Anul Agârbiceanu (XVIII): Nu ştii nimic? – m-am necăjit mereu cu versuri! – aroma limbii bătrîneşti? – trei peceţi pe sensibilitatea estetică! – există în om spirit nemuritor?

În „Mărturisiri”, regăsim multe din lecturile elevului Ion Agârbiceanu: «Cu multă încîntare am citit, tot la vîrsta de 13-14 ani, Isprăvile lui Păcală de P. Dulfu şi multe din anecdotele lui Speranţă. În clasa a V-a a liceului, profesorul G. Precup, după ce am învăţat pe dinafară poezia „Bărăganul” de V. Alecsandri şi am analizat-o, ne-a lăsat să o schimbăm acasă în „proză poetică”. A relevat lucrarea mea ca cea mai reuşită. Dar această recunoaştere nu mi-a dat încă nici un impuls să scriu. Tot prin clasa a V-a, citind nuvelele lui N. Gane, după ce citisem pe C. Negruzzi, Gr. Alexandrescu, Alecsandri, am rămas adînc impresionat. Îmi aduc aminte că la sfîrşitul cărţii, cum eram singur în grădina gazdei la care şedeam, nu m-am putut stăpîni să nu spun cu glas tare: „Ce fericit eşti, Gane!”. Totuşi n-am avut nici un îndemn, n-am simţit nici o necesitate de a scrie proză în clasele superioare ale liceului. Ci am încercat versuri, la societatea de lectură din clasele VII-VIII. Tot versuri am publicat pentru întîia oară în foiletonul ziarului Unirea din Blaj, la sfîrşitul clasei a VIII-a. Era o descriere, un tablou din natură, din amintirile primei copilării, un subiect pe care l-am tratat mai tîrziu în proză, în altă formă, în schiţa „Cula Mereuţ”. Poezia publicată începea aşa: „Parcă-l văd ş-acum, sărmanul, palid şi cu gluga în spate,/ Mergea-ncet în urma turmii, slab; privirile plecate/ În pămînt”. 

Vreo doi-trei ani m-am necăjit mereu cu versuri, care mă atrăgeau mai ales prin ritm şi rimă. Am scris şi ode ocazionale la serbări şcolare, şi una la împlinirea celor două sute de ani de la unirea cu Roma. Aproape toate s-au publicat în „Unirea” din Blaj, cele mai multe sub pseudonimul „Alfius”, nume împrumutat dintr-o odă de Horaţiu în care se preamăreşte viaţa cîmpenească. Două-trei, cele mai bune din cîte am scris, între care „Legenda slavă”, s-au publicat în „Semănătorul” prin 1902-1903, pe cînd eram student în teologie la Universitatea din Budapesta. Aş putea spune că de la ieşirea din sat, şi mai ales din petrecerea în singurătatea naturii, pînă la contactul mai intens cu lectura liberă, nu cu cea din cărţile de cursuri – şi mai ales pînă la contactul cu literatură poporală -, am trecut printr-un pustiu. Nu-mi amintesc de nici o impresie puternică. Nu-mi aduc aminte să mă fi însufleţit de ceva în chip deosebit. Trăiam tot retras, rar intram în jocurile colegilor, în clasă păzeam banca, nu mă băteam, pregăteam conştiincios lecţia. Rugăciunile mi le spuneam şi acum regulat, deşi nu am impresia că aş fi fost stăpînit de un sentiment deosebit religios. În legătură cu această latură a sufletului, reţin numai două momente de la vîrsta pînă la 14 ani. Duminica se predica regulat la biserica Catedrală. Cînd era cîte un predicator bun, care vorbea frumos şi cu căldură, mă însufleţeam şi doream să vorbesc eu în locul lui. Mi se şi înfiripau cuvintele predicii în fantasie.

Se pare că între vîrsta de la 13-15 ani se născuse în mine o slăbiciune: doream pentru mine orice lucru frumos vedeam la altul. Şi nu atît pentru mine, cît pentru întreaga noastră familie. Vedeam o pereche de boi boi frumoşi, o casă nouă de piatră, pămînt roditor, şi de toate îmi venea să spun: „Ce bine ar fi să fie ale noastre!”. Reţin că odată, însoţind pe tata la moară, pe lîngă carul plin de saci, neliniştit de această dorinţă, care nu-mi plăcea, am început să spun rugăciuni ca Dumnezeu să o depărteze de la mine, să mă scape de ea. Şi într-adevăr, am scăpat pentru totdeauna.

Din clasa a V-a de liceu, în care intrasem cu patrusprezece ani împliniţi, au început să-mi placă deodată toate materiile de învăţămînt. Singura limba ungurească îmi făcea greutăţi mai mari. În clasa a V-a încetaseră doctrinele seci, uscate, din liceul inferior: învăţam istorie, botanică, zoologie, stilistică, retorică, traduceam din clasicii latini. Gramatica o mai învăţam numai pentru limba greacă; propunerea ei începea în clasa V-a. Dar începură deodată să mă intereseze în mare măsură şi matematicile, geometria şi îndeosebi fizica. Simţeam uneori o mare încîntare mirată cînd prin ştiinţele ce studiam îmi părea că se deschid perspectivele nemărginite de a vedea în lume şi în viaţă. Încă în clasa a IV-a am fost notat cu foarte bine la toate materiile, ceea ce cred că nu am meritat decît începînd cu clasa a V-a. Am fost de-acum mereu între cei 5-6 elevi mai buni, pînă la bacalaureat. În scurtă vreme, în liceul superior, am citit toată literatura românească începînd de la Văcăreşti pînă la Coşbuc şi de la Negruzzi pînă la Slavici şi Vlahuţă. Am citit letopiseţile lui Kogălniceanu, Cuvente den bătrîni a lui Hașdeu şi am rămas mirat şi încîntat de aroma limbii bătrîneşti, din cronici, zapise şi cărţile lui Coresi. Aceste trei peceţi pe sensibilitatea mea estetică: natura mai întîi, literatura poporală şi cultă, literatura şi mai ales limba veche. De M.Eminescu nu m-am legat pînă mai tîrziu. Şi ceea ce mi l-a descoperit în toată măreţia sa au fost satirele sau scrisorile lui. Citindu-le, mi-au făcut impresia unei arhitecturi grandioase plină de rezonanţe uimitoare. Poetul zilei începuse a fi G. Coşbuc, totuşi eu învăţam multe versuri pe dinafară din Eminescu şi Vlahuţă. Recitam cu predilecţie Strigoii. Cu literaturi streine în acest răstimp n-am luat contact decît cu materialul clasic ce-l traduceam în şcoală: Odiseia, Iliada, Eneida, Tit Liviu, Horaţiu, Tacit, Ovidiu, apoi Goethe: Hermann şi Dorothea, Schiller, Ulmann, Petöfi, Arany. Prin fragmente traduse în româneşte am început a pătrunde în tainele literaturii indice (Mahabharata, Ramayana, Sacuntala), în Divina Comedie, în Cervantes. Literatură originală în alte limbi, pînă la absolvirea liceului, n-am citit. Nici astfel de cărţi nu ştiu să fi avut în bibliotecă, nici nu le căutam, din simplul motiv că nu ştiam nici ungureşte, nici nemţeşte, în măsura de a putea citi fără greutăţi şi dicţionar în aceste limbi.

Din literatura franceză sau rusească n-am citit nimic în traducere românească, pînă după luarea bacalaureatului.

Cu alţi doi, trei colegi discutam aproape tot ce citeam şi citisem cu toţii acum din doască în doască literatura română, chiar şi studiile de critică literară: Kogălniceanu, Maiorescu, Gherea, urmărind cu rîvnă revistele literare care apăreau pe vremea aceea. Ştiinţele exacte şi cele naturale descopereau alt rînd de frumuseţi ale vieţii, pentru mine erau a doua revelaţie intelectuală. După ceea ce mi se făcuse – material – în prima copilărie. Literatura descoperea adîncimile şi micimile vieţii omeneşti. Iată dar un hotar nemărginit pentru gînd, imaginaţie, înţelegere, în cea mai spiritualistă epocă din viaţă, vîrsta de la 14-20 ani. Mă cufundam cu încîntare în cercetarea şi contemplarea orizonturilor ce se deschideau fie în natură, fie în sufletul omului. Instrucţia propriu-zisă îşi lua ceasurile ei strict necesare pentru pregătire, în scufundarea în singurătate şi izolare.

Mă dusese departe, fără mult raţionament, această nouă încîntare ce se revărsa în mine prin cunoştinţele noi şi prin cufundarea în sufletul omenesc, pînă odată …  Pînă cînd, într-un ceas negru am fost paralizat de senzaţia şi conştiinţa puternică ce-mi spunea un şuier de cînt îngheţat: Nu ştii nimic! Care e rostul tuturor lucrurilor? Care e rostul vieţii? Ce eşti tu? Care e rostul tău în lume? Există Dumnezeu? Există în om spirit nemuritor? Dacă închinarea mea zilnică, cercetarea bisericii, alergarea în necaz la rugăciune a fost religiozitate şi credinţă reală nu ştiu; dar că nu mi-au fost de mare folos în vîrsta critică a formării concepţiei despre lume şi viaţă sînt sigur. 

(va urma)