"Oamenii sunt păsări cu aripile crescute pe dinăuntru"

Nu am fost un fan al omului Nichita Stănescu, pentru că mi se părea prea teatral în comportament, exagerat uneori, dorind să epateze. (Când a fost în Chişinău cu mai mulţi scriitori români, coborând din tren s-a pus în genunchi şi a pupat peronul de beton etc.) Asta nu m-a împiedicat să-i citesc versurile, unele notându-le spre aducere aminte: "Noi ne-am născut în timp ce mamele noastre urlau de durere; Timpul este un lup devorator; Auzi, bă, Gore, ei o să rămână nişte ziarişti toată viaţa, noi o să rămânem poeţi toată moartea; Pe pământ, tot ce există are nevoie, din când în când, să plângă; Viaţa asta trece îngrozitor de repede, n-apuci să te naşti, c-ai şi îmbătrânit; Singura bogăţie a unui om este spiritul. Frumos şi trist că a murit. * N-am avut noi destule pricini de gâlceavă pe diferite teme: politice, religioase, ideologice şi de altele, a trebuit să vină şi acest război atipic, parcă aşteptat şi de ucraineni şi de ruşi, ca să ne întărâte şi pe noi pro şi contra unora ori altora. Eu pun în balanţă scriitorii, Nikolai Gogol, Taras Sevcenko, ucraineni pe care i-am citit, de partea cealaltă, pe scurt: Cehov, Dostoievski, Esenin, Paustovski, Puşkin, Tolstoi, Turgheniev… Măsuraţi, rogu-vă, popoarele nu în număr de rachete, tancuri, avioane, ci în cultură! * Citiţi, dacă aveţi timp, între două jurnale cu actualităţi contrafăcute, cartea "Taras Bulba" şi hotărâţi-vă: ori mergem pe ideea naţionalismului, ori pe cea a globalizării. * Îmi place de Mircea Dinescu: după ce s-a văzut cu sacii în căruţă, a luat-o cu bucătăria, chiar dacă nimeni nu mă­ nâncă preparatele lui, dar mai face şi el un ban cin­ stit din tv şi publicitatea produselor pe care le fo­ loseşte. Unul dintre poeţii în care am crezut şi care m-a dezamăgit. * Un ins care crede că eu am răspuns la toate, mă întreabă: "Dacă, într-o noapte ploioasă, deschizi geamul ca să aieriseşti camera înainte de culcare, vezi sub o streaşină doi boschetari, ce faci?” I-am răspuns cinstit: "Închid geamul şi mă culc, chiar dacă-s un român şi-un ucrainean!". Dacă eram în socialism, făceam alt­ fel, în capitalism am învăţat că scapă cine poa­ te. (Dacă-i bag în casă şi-mi dau în cap?) * De câte ori prinde ocazia, între două excursii prin lume, la tot fe­ lul de chermeze aşa-zis politice, summit-uri cu mâncare multă, băutură bună şi femei de decor, Klaus lohannis o tuleşte la Sibiu să-şi ducă nevasta la biserică şi să vadă enoriaşii romano-catolici că e viu şi nevătămat. Când a dormit bine în patul conjugal cu o noapte înainte, se opreşte câteva minute în faţa lăcaşului de cult şi se lasă fotografiat, rânjind ca să-i admirăm dinţii de lipiţan, după care, ţuşti!… la căsuţa cu zorele şi cu boactări prin boscheţi. Grea viaţă! * În urmă cu nişte ani, ajungând şi eu în Franţa, m-am ataşat de un bătrânel care făcea pe pedagogul la un liceu din Rennes, pe mâncare şi cazare în căminul elevilor. Sin­ gur şi nebăgat în seamă, l-am momit cu o sticlă de co­ niac Dacia de Apold, un fel de Cointreau, dar mai bun. Povestind verzi şi uscate la el în cameră în miez de noapte, la un moment dat "Pere Joseph” (Jobick în bretonă) mi-a spus: "Te lauzi cu mâncărurile voastre tradi­ ţionale, dar nu ştii că, pe când voi învăţaţi să gătiţi, noi aveam deja colesterol". Eram pe terenul lui, aşa că am făcut o excepţie şi nu l-am contrazis, dar puteam să-i spun că nu dau plăcintele noastre cu telemea sau burduf pe "galette”le lor din Bretania, nişte clătite făcute cu făină de hrişcă, umplută cu dulcegării. Am rămas amici, corespondând până nu mi-a mai răspuns, înţelegând că s-a prăpădit. Mi-a rămas amintire de la el un bust în miniatură al mareşalului Joseph Joffre (1852-1931), erou francez în Primul Război Mondial. Îl şterg de praf când îmi aduc aminte.