2021-Anul Agârbiceanu (XIV): Muma mea, Ana! – venea Secaşul cu armăsari? – între cei opt copii … eu sînt al doilea! – era lacomă după orice cuvîntare? – din prima copilărie …!

Reluăm „Mărturisirile” lui Ion Agârbiceanu, din cartea „Mărturisiri literare” – organizate de D. Caracostea în anii 1932-1933-, ediţie îngrijită şi introducere de Iordan Datcu (Editura Minerva, Bucureşti, 1971). Continuăm reproducerea: «Muma mea, Ana, e originară, şi după mamă şi după tată, din Cenade. E născută Olariu. Familia ei locuia la cîmp, în partea de hotar numită Capul Dealului. Acolo aveau case de piatră, pămînt destul, stupi. Deşi din familie fruntaşe, cum locuia la 5-6 km, departe de sat, n-a umblat la şcoală, şi aşa n-a învăţat să scrie şi să citească. Toată copilăria şi anii fetiei a trăit afară la cîmp, păzind vitele, oile, ajutînd, mai tîrziu, părinţilor la economie. Duminicile şi în sărbători se făcea luntre-punte să vină în sat la biserică.

Din rîvna cu care îşi asculta copiii citind, din durerea ei mărturisită de atîtea ori că nu cunoaşte acest meşteşug minunat, dau cu socoteala cu ce plăcere va fi ascultat în copilăria ei pe unii ştiutori de carte care se rătăceau pînă în Capul Dealului. Între aceştia erau şi păcurari mărgineni, ştiutori de slovă, care purtau în traistele lor, pe lîngă ceasloave, şi exemplare din primele noastre cărţi poporale. Muma ne pomenea de multe ori cum citea unul din nişte cărţulii istoria „preafrumosului Arghir şi Elena” şi din Leonat şi Dorofata. Ştia şi pronunţa aşa aceste titluri. Şi ne recitea şi versuri din ele. Îmi mai aduc aminte de acestea, auzite cînd eu încă nu ştiam citi: „O, Arghire, lungă cale/ Lungi sînt chinurile tale”.

Avea un simţ dezvoltat pentru frumuseţile naturii. Aproape de Capul Dealului curgea un rîuleţ, mai mult un pîrîu, Secaşul. Cînd venea potopul, Secaşul creştea şi se revărsa. Muma povestea cu plăcere cum „venea Secaşul cu armăsari”, în valuri mari. Mi se pare că am folosit şi eu undeva această metaforă, pe care am auzit-o de la ea la o vîrstă în care nici n-am înţeles-o. Îi plăcea „vremea tare”, cînd tuna şi fulgera. „Numai să fie curată”, zicea ea. Adică să nu aducă piatră. Îi plăcea cerul înstelat şi nu se putea minuna destul de „puterea lui Dumnezeu”. Nu admitea tîlcul ştiinţific al universului. Se bucura de luncile cu iarbă înspicată, de mireasma fînului proaspăt, de umbra căpiţelor de fîn, de lanurile gata de secere. Şi cînd bătea ghiaţa şi nimicea semănăturile, se văita nu numai pentru pagubă, dar şi pentru frumuseţa apusă. „Nu-mi mai vine să le văd”, spunea ea. Avea o bună putere de intuiţie şi judeca foarte drept şi adînc. După ce începusem să scriu, un prieten îmi spuse odată: -Acum ştiu de la cine ai moştenit talentul de scriitor. – De la cine? – De la mama ta. Am fost deunăzi cu dînsa la oraş, cu căruţa. Treceam pe lîngă un pămînt boieresc, în care se semănase porumb. Deodată îmi zice: „Cum cred ăştia să ne ia limba? Priveşte în porumbiştea asta. Vezi fire de luţernă? – Văd, răspund eu. – Apoi, bine, aici a fost semănată luţernă înainte cu zece ani. De atunci, grîu şi altele. Şi vezi că rădăcina luţernii încă n-a pierit?”. Era lacomă după orice cuvîntare, dar mai ales după predicile din biserică şi de la morţi. Ştia din copilărie toate rugăciunile şi Simbolul Credinţii, poruncile, tainele. Era, de tînără, credincioasă şi religioasă. Mi-aduc aminte că odată, fiind vorba de rugăciune, îmi spuse că în pruncia ei a văzut, cum păştea vitele, un păcurar care căutase un pîrîu, pe unde era mai larg, şi-l tot sărea, de pe un mal pe altul. S-a apropiat să vadă ce-i cu el. Omul era numai apă de atîta sărit, şi-l auzi spunînd cu toată sinceritatea: „Asta-i a ta, Doamne!, la o săritură; „asta-i a mea, Doamne!, la cealaltă. Ce faci, bade Costane? l-a întrebat. Omul n-a răspuns pînă nu şi-a făcut legea lui. – „Ce să fac, Anişoară, iată mă rog şi eu lui Dumnezeu; că ocinaşi nu ştiu; atîta ştiu şi atîta pot”. Muma istorisea această întîmplare foarte pătrunsă şi spunea: „cine ştie, poate i-a fost mai primită rugăciunea lui decît a altora”. Mi se pare că am utilizat undeva felul de rugăciune al păcurarului. Vedea pretudindenea mîna lui Dumnezeu. Avea o vorbă pe care a spus-o pînă în clipa morţii: „Doamne, mulţumescu-ţi de ce mi-ai dat şi de ce nu mi-ai dat”. Era tristă şi nemîngîiată nu numai cînd nu putea merge ea la biserică, dar şi cînd nu putea să-l ducă pe tata, sau, mai tîrziu pe noi copiii. Sau cînd, mai mărişori, nu ascultam Liturghia pînă la sfîrşit.

Nu se ruga din obicei: avea o plăcere, o bucurie să se roage. Şi-şi punea mare nădejde în rugăciune. Credea cu tărie că cu rugăciunile ei l-a dezobişnuit pe tata să mai întârzie serile prin crîşme, pentru a asculta cîntece, cum spunea el, dar şi pentru legăturile cu nişte prieteni cărturari: popa, dascălul, un sas fruntaş. Ţinea la popii care slujeau, cîntau şi predicau frumos, dar cu condiţia să fie oameni de omenie. Pe beţivi nu-i putea suferi, fie popă, fie om de rînd. Cum nu putea suferi nici un păcat mare. Nu-i plăcea să audă nici vorbindu-se despre asemenea lucruri. Cei care trăiau în fărădelegi nu-i erau numai indiferenţi, ci, după ce vedea că nu se îndreaptă la nici un sfat, ajungeau inexistenţi. N-am auzit-o vorbind de rău, clevetind despre alţii. Dacă altcineva începea să hulească în faţa ei, îl oprea schimbînd vorba. Îi plăcea viaţa curată, cinstită, în muncă şi hărnicie. Nu era mulţumită cu orînduirea socială, cu împărţirea în oameni prea avuţi şi prea săraci. În copilărie am auzit-o odată vorbind cu multă milă de soarta ţiganilor. „Sînt oameni şi ei şi trăiesc ca dobitoacele. Cînd mănîncă un ţigan o mîncare bună? Din Crăciun în Paşti şi poate nici atunci”. În viaţa zilnică părea aspră, uneori neîndurată în porunci, cerea mai mult decît putea da un copil, dar numai cînd era necăjită de grijile casei şi a creşterii celor opt copii, patru feciori şi patru fete. Totuşi nu părea că se emoţionează uşor. La ascultarea unei predici frumoase rămînea însă de multe ori cu ochii în lacrimi.

Era plină de voinţă şi stăruitoare. În mare parte ei se datoreşte purtarea la şcoală la oraş a celor patru fraţi. La bătrîneţe plîngea uşor, mai ales de grijile şi necazurile copiilor. În 1915, un an după începerea războiului, venind la mine în Orlat, lîngă Sibii, unde eram preot, vorbeam de primejdiile ce ne-ar paşte pe noi intelectualii români cînd va intra România în război.

–Ce bine-i de aceia care au trecut de mult în ţară, zisei eu.

-Treci şi tu, mi-a spus ea, privind munţii de la graniţă. Între cei opt copii ai lui Nicolae şi Ana Agîrbiceanu din Cenade, din uliţa Borşului – nu mai ştiu numărul şi societatea de asigurare contra focului, a cărei tăbliţă era bătută pe portiţă, alăturea de numărul casei -, eu sînt al doilea. Vag îmi amintesc de întîiele jocuri cu copiii din vecini „de-a boii”, „de-a maşina”, sau în praful drumului, în părăul care se umfla cînd veneau ploile mari, ori căutînd perele coapte în marea buruienilor şi urzicilor prin grădini, recitînd versurile de afurisanie: -„Dă-mi, drace, ce-ai furat/ Că te duc la spînzurat”. Sau altele, fără legătură cu comoara căutată: -„Ui lup, pui de lup,/ Fugi din cale să mă duc,/ Că vine gadina,/ Şi ne mîncă noatina”.

Şi cînd am ajuns mai mărişor, nu eram cutezător în jocuri. Mai mult stam şi priveam cum se joacă alţii. Nu eram nici îndemînatic. Poate doar în feluritele jocuri de-a mingea, „de-a lunga”, „ca pe la Pînca”, dacă făceam ispravă. Îmi aduc aminte de un joc pe care-l admiram nu atît pentru desfăşurarea lui, cît pentru versurile de care era însoţit. Cei care îl jucau erau băieţandri şi fetişcane. Doi închipuiau cu mîinile ridicate o poartă, tineretul formînd un lanţ lung, alternîndu-se băieţi şi fete, treceau pe sub poartă, portarii prindeau pe cel din urmă. Toţi cîntau mereu un text, din care nu mai reţin decît următoarele versuri: -„Floare mirioare,/ Mie mi se pare/ Că-s mai mulţi la voi,/ Mai puţin la noi/ –Dacă vi se pare,/ Haideţi şi v-alegeţi/ Din gloata din toată/ Oacheşa din coadă,/ Că-i cu geana trasă./ Ca o preuteasă”.

(va urma)