Ce măcel, Doamne! Câtă suferinţă! Câtă pagubă! Câtă ură!

O ilustrată primăvăratecă, strecurată între douăzprezece bucheţele de albi ghiocei şi de violeţi toporaşi. Scrisul frumos caligrafiat este al unui soţ îndrăgostit de dragostea lui. Draga mea soţie dragă! Mamă a copiilor noştri, bunică şi străbunică a copiilor copiilor pe care i-ai născut şi crescut! Este al şaptezecelea an la rând când mereu îţi repet că de tine îmi aduc aminte cu mult drag şi dor! Pentru că tu ai născut şi crescut pui de oameni. I-ai adus pe lume, le-ai dat viaţă,  le-ai dat nume, devenind mamă a unei duzine de copii. Cei care te ţin alături de frumoasele lor amintiri. Şi ai rămas tot atât de plăcută la chip şi de bună la suflet încât, copiii şi nepoţii noştri sunt ferm convinşi că atunci când ai apărut pe lume Dumnezeu a fost binedispus. Tu porţi în astă războinică lume, câteva melodioase nume cu renume:  soţie de bărbat;  mamă de fete şi băieţi; soacră de nurori şi de gineri, dar şi bunică şi străbunică a 35 de nepoţi şi nepoate. 
În chiar "Zilele babelor",  priveam infinitul senin al cerului de deasupra cabanelor turistice Bâlea Lac şi Paltinu, din Munţii Făgăraş, imaginându-mi că de acolo, de sus, de tot, aş fi putut "pipăi" cu ochii mei înlăcrimaţi de gerul întârziat al iernii, ca şi de dogoarea strălucitoare a soarelui, penajul argintiu al stolurilor zburătoare ale gălă­gioşilor cocori, reveniţi, mult prea timpuriu, pe meleaguri româneşti din îndepărtatele ţări calde ale Soarelui. Aşadar, acea îmbu­curătoare imagine se cuibărise în mintea mea mult mai devreme decât să fi ajuns, până la noi, adierile echinocţiului astronomic şi meteorologic al Primăverii. Astfel încât, dându-mă jos din înălţimea înzăpezită a munţilor, florăresele parcurilor Avrigului mi-au oferit în dar câteva înmiresmate buche­ţele de zambile albe şi violete, năpădite de harnicile albine, culegătoare ale polenului dulceag şi parfumat.
În cele ce urmează, dragă cititorule, am să te rog să priveşti cu ochii bucuriei sufletului tău şi cu iubirea inimii tale, plăpândul şi gingaşul ghiocel. Şi de îndată te vei convinge că fără el nicând nu vine primăvara. 
Un surprinzător şi trist adevăr primăvăratec decupat din câteva poeme ale regretatului Adrian Păunescu: *Ce dacă vine primăvara!/Atâta iarnă e în noi/Că martie se poate duce cu toţi cocorii înapoi. *S-a-mbolnăvit pentru a câta oară/Văzduhul de-o lumină fără leac,/Nu ştiu ce să mai zic, ce să mai fac,/Orice-aş vorbi se-aude primăvara. *Aseară când ne despărţeam, aseară,/Tot mai era un pic de primăvară,/Şi-acum aruncă ochii pe ferestră/A viscolit pe despărţirea noastră(…) Nici nu mai ştiu de-i noapte sau e ziuă,/Era doar ninsoarea noastră de adio."  
În încercarea de a da uitării lunga şi friguroasa iarnă, de cum a dat colţul ierbii, cei mai vrednici ţărani-plugari ardeleni au ieşit în câmp la gunoit, arat, grăpat şi semănat..
 La Sibiu, începutul anotimpului reînnoirii naturii şi vieţii oamenilor are numeroşi mesageri, din care nu lipsesc gingaşele flori de câmp din pajiştile ruginii şi înverzite ale Parcului Sub Arini şi Pădurii Dumbrava, dar şi încântătoarele imagini color de pe micile ecrane ale televizoarelor din casele noastre, înfăţişând prezenţa plăcută a reprezentanţilor Ansamblului Folcloric "Cindrelul-Junii Sibiu­lui", invitaţi de onoare ai Expoziţiei Mondiale din Dubaiul Emiratelor Arabe Unite. 
 Nimic mai frumos, mai plăcut şi mai emoţionant decât ca, la bătrâneţe, să ne readucem aminte de anii adolescenţei. Un astfel de moment mi l-a prilejuit chipul imaginar al Măriucăi, fosta mea colegă de clasă şcolară profesională. Eu simţeam pentru ea ceea ce părea a fi a dragoste şi iubire, dar nu spuneam nimic. Iar ea tăcea chitic! Până când într-o recreaţie mi-a făcut un semn discret să caut ceva anume în buzunarul drept al hainei uniformei mele şcolare. Era un bileţel. L-am citit, pe ascuns, şi am rămas extrem de fericit. Îmi scria că ar vrea să mă ajute la matematica şi fizica corigenţelor mele repetate. Evident că eu mi-am luat examenele. Ea, însă, s-a îmbolnăvit şi a murit, chiar la începuturile acelei vacanţe de vară. Era în data de 15 iunie 1950. Se împlineau 61 de ani de la moartea poetului Mihai Eminescu. Cu mintea de atunci, mi-am zis, în sinea mea, că în fiecare an voi aşeza pe lespedea rece a mormântului său câte un bucheţel din albăstrelele câmpurilor transil­vane care îmi vor ieşi în cale. Iar emoţionantul gest al readucerilor aminte să-l repet de tot atâtea ori câte strofe numără poemul eminescian Luceafărul. Acum, după trecerea a 72 de ani, constat cât de naiv am fost, de vreme ce sunt  96 de strofe la număr, a patru versuri fiecare. Ca urmare, cărei Divinităţi Cereşti să-i cerşesc o atât de lungă viaţă! Ar însemna să trăiesc 146 de ani. Ori eu, de curând (joi, 24 februarie 2022), am împlinit vârsta de 87 de ani. Recunosc că târziu de tot am aflat numărul exact al strofelor mereu strălucitorului Luceafăr al lui Eminescu!

Până şi noi ar trebui să 
mulţumim României şi românilor

Un prim-motiv ar putea fi faima a patru viteji domnitori, după cum urmează: muntenii Mircea cel Bâtrân (1355-1418) şi Vlad Ţepeş (1431-1476); moldoveanul  Ştefan cel Mare şi Sfânt (1438-1504) şi transilvăneanul Ioan (Iancu) de Hunedoara, răpus de epidemia de ciumă la doar câteva zile de la încheierea victorioasă a legendarei bătălii de pe Câmpia Zemunului Belgradului Sârbesc, din 11 august 1456. Fără bărbăţia şi eroismul oştirilor conduse de cei patru domnitori de origine română, nu numai Moldova, Muntenia şi Transilvania ar fi devenit paşalâcuri turceşti, dar şi ţări precum Grecia, Italia, Serbia, Ungaria, Austria, Cehia, Slovacia, Germania, Franţa şi Polonia. Între timp a trebuit să treacă peste omenire două pus­tiitoare războaie mondiale, până când din nou marile puteri occidentale au apelat la sacrificul sărmanului popor român, cel care avea să contribuie la o importantă scurtare cu o jumătate de an a celui De-al 2-lea Război Mondial, timp în care Germania lui Hitler ar fi dispus de bomba atomică. Referitor la Vlad Ţepeş putem spune că fără faptele lui de glorii militare şi a legendelor sale n-ar fi existat nici romanul "Castelul din Carpaţi", al francezului Jules Verne (1828-1905) şi "Dracula", al americanului Bram Stoker (1847-1912); nici filmele artistice şi documentare şi nici trasee turistice româneşti care-i poartă numele. Şi ar mai trebui să ne mulţumească restul lumii şi pentru Stiloul cu peniţă al vâlceanului Petrache Poenaru (1799-1875), pedagog, inginer şi matematician, invenţie patentată în Franţa în anul 1827; mehedinţeanului Ştefan Odobleja (1902-1978) pentru Cibernetica şi Psihoci­bernetica; medicului-savant bucureştean Nicolae Paulescu (1869-1931) pentru medi­camentul denumit iniţial "Pancreina", iar mai apoi "Insulina", reprezentând hormonul antidiabetic eliberat de pancreas, descoperire brevetată în 1922; sasului sibian şi medieşan Hermann Oberth (1894-1988) pentru Ştiinţa Astronauticii, ca şi pentru cea a Rachetelor Cosmice, alături de rusul Konstantin Ţiolkovski şi de americanul Robert Goddard; inginerului-inventator bucureştean Henri Coandă (1886-1972) pentru Avionul cu reacţie; domnitorului moldovean Dimitrie Cantemir (1673-1723) pentru Istoria Creşterii şi Descreşterii Imperiului Otoman, lucrare pentru care a devenit membru de onoare al Academiei din Berlin; savantului biolog şi explorator Polar Emil Racoviţă (1868-1947), fondator al Biospeologiei şi întemeietor al primului muzeu din lume cu acest profil; istoricului bucureştean Mircea Eliade (1907-1986) pentru a sa Istorie a Religiilor Lumii. Compozitorii, dirijorii şi cântăreţii lumii îi datorează cătrurarului Anton Pann (1790-1854) Cheia Sol a scrierilor partiturilor mu­zicale, iar România şi locuitorii săi să fim recunoscători pentru că a compus linia me­lo­dică a actualului Imn Naţional "Deşteap­tă-te Române". Lumea sporturilor ar trebui să-i mulţumească Nadiei Comăneci  (1961) pentru primele note de 10 din gimnastica mondială, obţinute de româncă în anul 1976, la Olimpiada de la Montreal-Canada; să-i mulţumească bănăţeanului şvab Helmuth Duckadam (1959) pentru că au putut să se minuneze de ceea ce nu mai făcuse nimeni până la el: să apere patru lovituri de la 11 metri, una după alta, la finala Cupei Cam­pionilor Europeni, la fotbal, la Sevilia-Spania, în anul 1986, câştigată de echipa Steaua Bucureşti, împotriva formaţiei spaniole F.C. Barcelona. În filialele din lumea întreagă ale vestitului concern de programe compute­rizate, patronat de magnatul american Bill Gates (1955), lucrează atât de mulţi români deştepţi încât cea de-a doua limbă care se aude, după engleză, este româna. Gorjanul-oltean Constantin Brâncuşi (1876-1957) este "părintele universal al sculpturii moderne"; scriitorul-dramaturg Eugen Ionescu (1909-1994), este "inventatorul" aşa-zisului "Teatru al absurdului"; savantul şi farmacistul naturalist, academicianul reghinean Ovidiu Bojor (1924), este nu numai primul om din lume care a reuşit să compună formula preparării insulinei vegetale, dar cel dintâi cercetător care a izbutit marea performanţă ştiinţifică a cartografierii tuturor speciilor şi varietăţilor plantelor şi florilor din arealul geografic al Himalayei Nepaleze. Şi apoi mai trebuie amintit şi faptul că "Albastrul de Voroneţ" este culoarea care încă nu şi-a "dezvăluit" secretul reţetei de preparare; că Stilul Arhitectonic Brâncovenesc este unicat pe plan mondial prin frumuseţea şi noutatea lui; că singurul joc sportiv şi ţărănesc din lume este Oina Românească, atestată documentar în anul 1364, fiind considerat precursorul unui sport după care americanii "se dau în vânt". Aşadar, fără toate aceste "românisme", precum şi fără cele 20 de monumente de artă şi ale naturii, ocrotite de UNESCO-Paris, omenirea ar fi nu numai mai săracă şi mai tristă, dar şi mult mai altfel!
 Prea de multă vreme diplomaţia externă românească se rezumă doar la căratul, dus-întors, a "genţilor-diplomat", lipsindu-i inteligen­ţa şi sentimentul patriotic de a negocia cu interlocutorii altor state ale lumii în favoarea ţării sale. Indiferent dacă aceştia sunt binevoitori sau răuvoitori; prietenoşi sau duşmănoşi; sinceri sau făţarnici! Aşa ar fi trebuit să fie adevăratul diplomat, nu ca cei pe care i-a avut şi încă îi mai are România, din 1989 încoace, pentru că tot ceea ce s-a furat şi înstrăinat nimic nu s-a mai pus la loc. Nici zăcămintele de petrol şi gaze naturale; nici pădurile defrişate şi pămân­turile înstrăinate; nici aurul, cuprul, uraniul, cărbunele, sarea, marmura, metalele rare şi apele minerale şi cele hidroenergetice; nici centralele şi firele electrice; nici fostele platforme constructoare de maşini, utilaje, autocamioane, locomotive, tractoare, vagoa­ne, tramvaie, autobuze, tancuri, helicoptere şi avioane; nici gările, depourile şi cantoa­nele de cale ferată transformate în ruină; nici fostele mari combinate chimice, siderurgice, textile şi de mobilă; nici zecile de milioane de vite cornute tăiate şi neînmulţite; nici oile şi porcii de rasă din marile saivane şi com­plexe zootehnice; nici fostele institute de cer­cetări ştiinţifice; nici pavilioanele arhitectonice aflate în paragină ale staţiunilor balneo­climaterice Herculane, Borsec, Olăneşti, Călimăneşti, Căciulata, Sovata, Ocna Sibiului, Litoralul Mării Negre, Amara, Sna­gov, Sinaia, Predeal, Vatra Dornei, Tuşnad, Lacul Roşu şi Izvorul Mureşului. Dar ceea ce este şi mai jalnic decât sărăcia gene­ralizată este că a "fugit" în străinătate un sfert din populaţia ţării de peste 22 de milioane de locuitori. Astfel că nu-i de mirare că în această Românie tristă şi plină de umorul macabru al parlamentarilor şi comentatorilor televiziunilor, prezenţa în faţa urnelor electorale va tinde să reprezinte nici un sfert din numărul total al votanţilor, românii urmând să dovedească că, în sfârşit, s-au săturat să mai revadă acelaşi film de cinematecă trucat şi de prost-gust. Ca urmare, la posibila întrebare: Ce e mic, negru şi îţi bate insistent şi enervat la uşa casei tale neluminată electric?, românii ne-indiferenţi de soarta ţării răspund că sunt prezentul şi viitorul sumbru al acestei ţări. Dar care mai are încă mulţi oameni de aleasă omenie, care sar în ajutorul sărmanilor vecini ucraineni! Se prevestesc vremuri extrem de sumbre pentru toţi bogaţii şi săracii lumii! Şi ca şi alte dăţi, cele mai oropsite vor fi nu numai ţările mici dar şi cele care n-au călăuze pricepute! Fi-vom şi noi printre ele? Cu siguranţă da, din moment ce ne prefacem a nu vedea că nimic nu-i la locul lui! Şi mult prea târziu am simţit că fumul prafului de puşcă ne înţeapă nările dureros şi scump!