2022-Anul Agârbiceanu (X): Numai moartea mă desparte de naţiune! – paradisul pierdut? – lumea agârbiceană! – cum clamore? – fiu şi nepot de pădurar! – marginile lumii?

Din biografia mitropolitului Al. Şterca Şuluţiu constatăm că „sub păstorirea sa s-a cumpărat domeniul bazilian de la Bucerdea Grânoasă. A lăsat ca fundaţii domeniile sale de la Cenade, Şpring şi Vidrasău …”. Biblioteca din Şimleu Silvaniei a adoptat numele marelui prelat, unul dintre argumente fiind: „mitropolitul Alexandru Şterca Şuluţiu a fost, după opinia multor istorici, mai important în istoria naţională decât contemporanul şi tovarăşul său de luptă Andrei Şaguna” (www.cniptsimleu.ro). Deşi întreaga familie a intrat într-un mare con de umbră, se ştie că primul mitropolit al Blajului a fost un mare orator, fiind distins cu multe titluri, ordine şi medalii, atât pentru activitate cât şi pentru lucrările scrise, unele rămase în manuscris. Se mai păstrează manuscrisul „Istoria Horei şi a Românilor din Munţii Apuseni”? Ştiaţi că fratele marelui mitropolit, Ioan Sterca Şuluţiu (1796-1858) a fost ofiţer imperial şi mare tribun paşoptist, conducătorul militar al legiunii lui Avram Iancu (în munţii Apuseni) şi inventator al tunurilor de lemn cu care moţii au ţinut piept armatelor revoluţionare maghiare? Ştiaţi că în casa lui din Abrud au fost găzduiţi paşoptiştii refugiaţi români, el fiind tatăl judecătorului Dionisie Sterca Şuluţiu şi al istoricului Iosif Sterca Şuluţiu?

Din lucrarea scriitorului Radu Brateş (1913-1973) – pe numele real Gheorghe I.Biriş – aflăm multe din tainele Blajului, oraş cunoscut în epocă şi sub numele de „Mica Romă”. Reproducem un pasaj despre marele mitropolit: «Iar gestul său de a-şi lăsa averea ca fundaţiune din care să se înfiinţeze eventual o Universitate românească, vorbeşte dela sine. Încât inscripţia de pe piatra mormântului: „Numai moartea mă desparte de naţiune” – este cel mai sublim testament politic pe care un înaintaş ni l-a putut lăsa, şi pe care mitropolitul Şuluţiu l-a ilustrat cu truda de o viaţă întreagă!». 

Pentru a descoperi pe tatăl marelui scriitor, Nicolae Agârbiceanu, în activitatea de administrare a pădurilor în hotarul comunei Someşodorhei, Sălaj – reproducem din lucrarea „Ceasuri de seară cu Ion Agârbiceanu. Mărturii-Comentarii – Arhivă” autor Mircea Zaciu – Editura Dacia Cluj-Napoca, 1982, cu însemnări ale scriitorului Ionel Pop: «De aici el avea să trimită la Blaj rapoarte săptămânale referitor la lucrări, vînzări, cheltuieli. Avea să completeze rubricile unui formular mare. Ultima despărţitură avea titlul „Observări”. Mai tîrziu, am putut să răsfoiesc în arhiva Administraţiei Fondurilor maldărul de rapoarte trimise de cel de lîngă Someş. Aproape în fiecare, la „Observări”, în loc să găseşti ceva în legătură cu trebile moşiei, te surprindea, te încînta, o mică minusculă operă pe care nu mă sfiesc să o numesc literară. Cît cuprindea locul rezervat unor uscate „observări”, şi uneori trecînd şi pe dosul hîrtiei tipărite, ţi se înfăţişau privelişti din arătoarele şi pădurile moşiei, adevărate pastele ale unor zile de vară toridă, de iarnă în viscol, întîmplări din viaţa oamenilor fermei, a românilor din sat, – surprinzătoare gîndiri de înţelepciune, observări pe care le-a făcut asupra păsărilor, sosirea şi plecarea celor călătoare, a berzelor, a rîndunicilor, graurilor, asupra căprioarelor din pădurile întinse aparţinînd domeniului». Şi cîte altele oferă viaţa de la ţară omului cu suflet şi gîndire deschisă pentru sclipirile şi umbrele valurilor vieţii! Foarte vag îmi aduc aminte, între altele, de două asemenea „medalioane”, amîndouă în legătură cu aratul (nimic nu mi-a rămas ca să pot reda savoarea limbii în care erau cuprinse acele simple teme). Într-un loc lăuda cîntecul ciocîrliei, cel mai dulce dintre toate glasurile păsărilor, a celei care se ridica în slavă cîntînd deasupra omului şi a „boulenilor”, anume ca să le uşureze munca cea mai grea dintre toate cîte au a le face.

În alt loc, controlînd pe cei ce arau, a ajuns în cumpănă dureroasă. Pasul greu al boilor care în încordarea lor lăsau urme adînci, spinările lor arcuite, capul coborît spre pămînt, greabănul cu urmele lemnului jugului, îi arătau chinul bietelor animale, blînde şi supuse. Ar voi să deie slobozenie omului de la coarnele plugului să zgîrie doar pămîntul, uşurînd suferinţa, – datoria lui însă îi porunceşte să îndemne să apese bine, să adîncească cît de mult brazda. Alegerea a trebuit să fie cea dureroasă. Presupunerea, aproape convingerea mea în această filiaţie de talent care a coborît nemijlocit de la bătrînul ţăran Agârbiceanu la marele scriitor Agârbiceanu, mi se întăreşte de împrejurarea că Ion, scriitorul, a avut un frate, Nicolae. Acesta a făcut liceul în Blaj. Unii profesori pe care i-a avut Nicolae îmi arătau că acesta în ultimii doi ani ai cursurilor a citit în adunările „Cercului literar” al elevilor din clasele VII şi VIII cîteva scrieri ale lui, schiţe – povestiri, care dovedeau un real, mare talent literar.

Durere, Nicolae s-a stins din viaţă de tînăr, în timpul studiilor sale superioare. De la Bătrînul va fi moştenit Ion Agârbiceanu şi cîteva trăsături ale formaţiei sale sufleteşti, caracteristice. Văd în moştenirea aceasta un solid şi neîntrerupt ataşament faţă de ţărănimea din care a răsărit şi el, cu înclinările ei, problemele ei, chiar modul de gîndire şi de a judeca situaţiile, – desigur şlefuite acestea prin darurile învăţăturii, a experienţei şi gîndirii proprii. Apoi un mare interes, o mare dragoste faţă de lucrurile naturii, plante, animale, cu caleidoscopul modului lor de viaţă. Aş spune chiar că în firea, în pornirile scriitorului era ascunsă şi scînteia patimei vînătoreşti. Dacă el n-a pus mîna pe puşca de vînător se datorează tagmei preoţeşti căreia îi aparţinea. Făcînd o mică concesie, s-ar fi putut înşira şi el între unii preoţi de-ai noştri, vînători cu faimă mare, – între ei unul, care a devenit episcop şi a scris chiar şi un mic tratat de vînătoare (care se găseşte în manuscris – sau se găsea – în arhivele mitropoliei din Blaj). Ion Agârbiceanu n-a uzat de slobozenia pe care o dădea biserica lui preoţilor de mir, de a vîna, în afară de a participa la vînători „cum clamore”, adică cu fast, cu petreceri, cu zgomot mare. Însă l-au interesat trebile vînătoreşti, pare să fi chiar căutat societatea vînătorilor, atmosfera specifică din întîlnirile lor (…)».

Istoricul Dumitru Micu (născut D. Chiş, în Someş-Odorhei, 1928 – 2018) a semnat mărturisirea „Pădurea Agârbiceană”: «De cîte ori îl citesc, Agârbiceanu îmi restituie, mai direct decît oricare alt scriitor, climatul copilăriei. Şi al adolescenţei, dealtfel, dar în special al copilăriei. Nu atît climatul concret cît, aşa zicînd, modelul acestuia, un anume cadru social şi cosmic configurativ, toposul eidetic (n.r. clișeu cultural, ce ține de imaginație). Privelişti aparţinînd în exclusivitate locurilor în care m-am născut au intrat puţine în literatura sa, şi doar pe la începutul acestui secol, când tatăl scriitorului era „vigil silvanal” la Someş-Odorhei, însă lumea multora dintre cărţile sale este, in abstracto, exact cea în care am copilărit. Nu cumva mă înşel? Lumea agârbiceană seamănă, negreşit foarte mult cu aceea a satelor sălăjene din deceniul al patrulea, dar se şi deosebeşte de ea, în substanţă chiar. (…) Tata era pentru mine, atunci, protagonistul unui spectacol terifiant, acţionat de imperative economice; spectacol în care, oricît îl detestam, eram antrenat într-o anumită măsură şi eu. Cu timpul, aveam să descopăr pattern-ul lumii „paterne” în „Ion” al lui Liviu Rebreanu. Literatura lui Agârbiceanu mi-o restituie pe bunica. Pe apărătoarea copilăriei mele ascunse. O apărătoare era şi mama, însă protecţia bunicii era mai eficace. Cînd tata se năpustea asupra mea cu mînie, căutam scăpare în braţele bunicii. Mă apăram de Rebreanu cu Agârbiceanu.

<span style="font-family:arial,sans-serif; font-size:10.5pt; mso-ansi-language:EN-US; mso-bidi-font-family:" times="" new="" roman";="" mso-bidi-language:ar-sa;="" mso-fareast-font-family:"times="" mso-fareast-language:en-us"="">(va urma)