În lucrarea „Mărturisiri literare” – organizate de D. Caracostea în anii 1932-1933 ediţie îngrijită şi introducere de Iordan Datcu (Bucureşti, 1971), regăsim cap „Mărturisiri” – de Ion Agârbiceanu. Reproducem selectiv: «(…). Gîndul meu e să fiu sincer şi cinstit în mărturisirile ce le voi face, cunoscînd preţul care se pune pe astfel de contribuţii ale autorilor la descifrarea genezei operei literare şi a justei sale aprecieri. Personal, afară de cîteva note biografice, n-am dat pînă acum nici o lămurire asupra scrisului meu. Am trăit mereu departe de cercurile care animează viaţa literară, aşa fiindu-mi condiţiile de viaţă. Multe dintre criticile ce s-au scris despre volumele mele de literatură mi-au rămas necunoscute, datorită izolării în care am trăit. Nici interviuri nu mi s-au cerut. Aşa că mărturisirile de acum vor fi, în cea mai mare parte, inedite. Nu pot şti cît vor interesa onoratul public, întrucît ele nu au nimic senzaţional sau note care să iasă din comun. Şi, iarăşi, cu toată năzuinţa mea de a fi cinstit în expunere, nu pot fi totdeauna sigur dacă după treizeci de ani de muncă literară mai pot face caracterizări cu notele originale; dacă nu cumva înţelegerea şi simţirea de mai tîrziu o leg de o activitate mai timpurie.* Am văzut lumina zilei în comuna Cenade, judeţul Alba – azi după noua regrupare aparţinătoare judeţului Tîrnava Mică -, la 19 septemvrie 1882.

De la Blaj, în direcţie sud-estică, e la o distanţă de aproximativ 20 km. Sat aşezat în fundul unei căldări în care pe drum şes nu se poate pătrunde decît pe o singură vale, valea Cenăzii, care se varsă, cînd are apă, în Tîrnava Mare, la vreo şapte km, departe de comună. Cenadea are peste două mii de locuitori, români de confesiune ortodoxă şi unită, cu două biserici şi doi preoţi. În copilăria mea, bisericuţele de bîrne erau aşezate una lîngă alta, pe o coastă, la apus, afară de comună. Azi, amîndouă confesiunile româneşti au biserici nouă, clădite în inima satului. Mai sînt, aproximativ, vreo trei sute de saşi, mari proprietari de pămînt şi de vii odinioară. De mai bine de o jumătate veac sînt în declin economic şi numeric. Au biserică veche de piatră, cu ziduri groase ca de cetate; în imediata ei apropiere, e întăritura de zid circular, „coşteiul”, cum îi spun românii, de la ungurescul „kostély”, castel, în înţelesul de fortăreaţă. Pe vremuri, şi în parte pînă la reforma agrară, în hotarul Cenăzii erau trei mari domenii de-ale familiilor nobilitare ungureşti, două cumpărate încă înainte de unire de către fundaţiunile bisericeşti-culturale din Blaj, al treilea, trecut în posesiunea statului, stingîndu-se neamul proprietarilor.

În sat fiinţează pînă azi clădirile celor trei reşedinţe nobilitare, chiar în vatra comunei. De un veac de ani, doar umbrele celor ce-au stăpînit odată aici dacă se mai apropie de ele. Azi sînt locuite de români. În copilăria mea mai erau în Cenade locuinţe acoperite cu paie, mai ales în partea de sat numită „între români”, unde nu locuia nici un sas, care aveau cartierul lor aparte. Dar cele mai multe case erau, încă de pe atunci, din cărămidă şi acoperite cu ţiglă. Afară de români şi saşi mai erau, şi mai sînt şi azi, cîteva zeci de familii de ţigani, împărţiţi şi ei în două confesiuni: ortodocşi şi uniţi sau greco-catolici. „Cei din sus”, meşteşugarii, fierari mai ales, erau ortodocşi; „cei din jos”, gloata, muncitorii cu palma, erau uniţi. Saşii toţi pronunţau pocit româneşte. Sascele, „frauele” de la Frau, mai veneau şi la bisericile româneşti şi dădeau slujbe preoţilor noştri, şi pe faţă, dar mai mult în ascuns, de frica preotului lor. Cenadea are hotar mare, cu păşuni întinse, cu multe păduri. Dar calitatea pămîntului, dealuri, gorgane şi măguri, în mare parte e mijlocie, avînd mult teren de dos şi la înălţimi remarcabile. Măgura numită „la Comandă” e unul din cele mai înalte puncte din Ardealul nemuntos şi loc de observaţie militară. Oamenii sînt harnici şi curaţi şi mulţi ştiutori de carte încă înainte c-o jumătate de veac. Piaţa de desfacere a produselor lor a fost din vechime Sibiul.

Am dat în linii mari aceste note despre satul natal, fiindcă în descrierea satului, a locuitorilor – români, saşi, ţigani – a regiunilor de la ţară, a pădurilor, am pornit în scrierile mele mereu de la icoana Cenăzii».

Despre naşterea scriitorului avem o relatare interesantă, mai puţin cunoscută cititorilor. În lucrarea „Ion Agârbiceanu”, istoricul Mircea Zaciu face o precizare importantă într-o notă, la afirmaţia «Data naşterii sale e 12 septembrie 1882, la Cenade”. În Notă se prezintă: «În „mărturisirile” şi „autobiografiile” sale, scriitorul comunică diferit data naşterii sale.

În „Făt-Frumos”, an. VII (1932), nr. 5-6 (mai-iunie), p.259, scrie: „Sînt născut în comuna Cenade, judeţul Alba-inferioară, vreo 14 km sud-est de la Blaj, la 19 septembrie 1882”. În „Mărturisiri” (Revista Fundaţiilor Regale, an. VIII (1941), nr. 12 (decembrie), p.324): „Am văzut lumina zilei în comuna Cenade, judeţul Alba (…), la 19 septembrie 1882”. Aceeaşi dată revine într-o însemnare autobiografică manuscrisă (aflată în posesia noastră): „Născut la 19 septembrie 1882”.

Data de 12 septembrie este însă comunicată criticului I. Negoiţescu, într-o altă „autobiografie”, redactată la cererea aceluia în 1960 şi publicată în „Tribuna”, an. XIV (1970),nr. 12 (19 martie), p.1-2, împreună cu explicaţia unei inadvertenţe: „Născut în comuna Cenade, la 19 septembrie 1882 – după matricula botezaţilor parohiei greco-catolice (unite) – dată care a trecut în toate actele mele ulterioare. După matricola parohiei ortodoxe din Cenade data naşterii e 12 septembrie şi a botezului 19 septembrie. (Toate datele după calendarul Iulian). Socot exact(ă) cea din urmă, căci am fost botezat ortodox şi cînd a trecut tata la uniţi, fiind eu sub 7 ani, am trecut şi eu şi am fost inclus şi în matricola parohiei unite. Probabil atunci din greşeală ziua botezului a fost trecută ca ziua naşterii». Cu sprijinul Arhivelor Naţionale Sibiu şi Alba şi amabilitatea şef serviciu Alexandra Dana Zecheru (Alba), am intrat în posesia unei reproduceri după filele registrului botezaţilor din Parohia Ortodoxă Cenade (sec. al XIX-lea). Aici, am aflat înregistrarea naşterii pruncului legiuit – Ionu, la 19 septembrie 1882 (cu o notiţă, alt tip de scris – 12 sept.), părinţi: Culiţă Agârbician şi mama Ana, numele naşilor (Dan, … indescifrabil) şi notaţia din coloana finală: „Decedat: act de deces nr. 686 din 29 mai 1963 înregistrat la Comitetul executiv al sfatului pop. al oraşului Cluj”.

Hotărârea de a schimba religia – pentru românii ardeleni din sec. al XIX-lea – era o problemă existenţială, în condițiile în care majoritatea foştilor participanţi la revoluţia de la 1848-49, cunoşteau discursul din „Proclamaţie”, al cărturarului Aron Pumnul (profesor la şcolile greco-catolice din Blaj): «Români (…) spuneţi ungurilor, săcuilor şi saşilor că noi îi iubim ca pre fraţii noştri, cu care lăcuim într-o ţară. Spuneţi-le cu cuvântul şi le arătaţi cu fapta că noi îi iubim, însă e drept ca şi ei să ne iubească (…) spuneţi-le în gura mare că noi nu voim a câştiga drepturile omenimei prin sabie, ci prin legile minţii sănătoase şi pentru aceea ne adunăm să ne înţelegem care sunt drepturile acelea». Nu întâmplător, în stema actuală a comunei Cenade regăsim crucea de aur, cel mai vechi şi cunoscut simbol al creştinismului, crucea în formă latină evocând crucifixul. Despre tatăl său, aflăm tot în „Mărturisiri literare”:«Tatăl meu, Nicolae, era născut în Cenade, în casa de la pădurea Redea Mare, unde moşul, Vasile, era pădurar. (…) Părintele meu ştia din copilărie citi şi scrie.

(va urma)