Virgil Flonda i-a spus: „Te așteptăm pe la noi” | De 20 de ani pe scena Naționalului sibian: Cristina Ragos

📰 Cititorii ediției tipărite au fost primii care au văzut acest articol. Și multe altele! Caută TRIBUNA la chioșcuri sau abonează-te! 📰

Era anul 2000 când Cristina Ragos ajungea pentru prima dată la Sibiu. Venise să-și vadă prietenul, student la actorie, jucând în Piața Mare, la Festivalul Medieval. O întâmplare a dus-o atunci și pe platoul unui documentar, unde l-a întâlnit pe regretatul actor Virgil Flonda. „Avem și noi secție de actorie la facultate, dacă n-o să-ți placă la Cluj, te așteptăm la noi”, i-a spus acesta. Cristina și-a continuat studiile la Cluj, dar vorbele actorului aveau să capete, peste ani, un sens aparte. În 2007, la șapte ani de la acea întâlnire, revenea la Sibiu și dădea concurs pentru un post de actriță. Aproape două decenii mai târziu, Teatrul Național „Radu Stanca” este unul dintre locurile pe care le numește „acasă”, iar despre ea spune, cu umorul care îi însoțește aproape fiecare poveste: „Apăi, bănuiesc că după 20 de ani sunt un pic sibiancă”.

Înainte de Sibiu, înainte de scenă, de personaje și aplauze, a fost un copil sensibil din Iași. Cristina Ragos s-a născut în 24 decembrie 1982, chiar în Ajunul Crăciunului. Are astăzi 43 de ani și, când se întoarce cu gândul la copilărie, prima imagine pe care o recuperează vine, de fapt, din poveștile părinților: „Din ce mi-au zis ai mei, am fost un copil mult prea sensibil – îmi țâșneau lacrimile instant, așa ca în desenele animate, Sandy Bell.”

Din Iași spune că a rămas în ea „plămădeala de moldoveancă” și ceva mai greu de definit, pe care Cristina îl descrie în felul ei: „o oarecare profunzime dulce-iute și sărată – ca brânza de oi, care se pune în plăcintele «poale-n brâu»”.

Tot prin anii școlii a apărut teatrul. Nu poate indica o zi precisă în care a decis că va deveni actriță. Crede că s-a întâmplat undeva în școala generală, după ce a văzut primul spectacol cu „oameni”, nu cu păpuși.

„Ai să mori de foame cu meseria asta!”

Teatrul intrase însă în viața ei devreme. Din clasa a V-a mergea la Palatul Copiilor, unde profesorii Ramona și Alin erau încă studenți la actorie. De la ei, copiii au aflat nu doar cum este scena, ci și ce înseamnă viața unui student la actorie. Când a venit vremea alegerii facultății, Cristina știa, așadar, destul de bine în ce lume urma să intre, dar tatăl ei nu era la fel de convins.

Cristina se hotărâse să aleagă actoria în locul psihologiei. Exact în perioada în care le-a comunicat părinților decizia, la televizor apăruse o știre despre actorii aflați în grevă.

„Măi fată, măi, asta vrei să faci? Ai să mori de foame cu meseria asta!”, a întrebat-o tatăl ei.

Răspunsul tinerei a fost ferm:

„Da, chiar dacă o să mănânc doar pâine cu sare, asta vreau să fac.”

A urmat Facultatea de Teatru și Televiziune a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, unde, între 2002 și 2006, a studiat Artele spectacolului de teatru, specializarea Actorie. Între 2006 și 2007, și-a continuat pregătirea cu un masterat în Teatru și Media. În 2026 s-au împlinit 20 de ani de la absolvire. La reîntâlnirea cu foștii colegi, aceștia i-au spus că o găsesc neschimbată.

Cristina din studenție era, spune actrița, „incurabil de naivă și plină de curaj, curiozitate și speranță”. Viața avea să mai șlefuiască acea naivitate și să o facă să înțeleagă, în timp, expresia lui Caragiale „Simt

enorm și văd monstruos”. Dar undeva, în esență, crede că a rămas aceeași. Iar predicția tatălui?„Iată că n-am murit de foame – încă – și am reușit. Nu a fost ușor, dar a fost frumos, intens și provocator.”

Virgil Flonda și o întâlnire pe care timpul a făcut-o să pară premonitorie

Legătura Cristinei Ragos cu Sibiul nu începe în anul angajării la TNRS, ci cu șapte ani mai devreme. În jurul anului 2000, prietenul ei de atunci era student la actorie în Sibiu. A chemat-o să-l vadă jucând în Piața Mare, la Festivalul Medieval. Cât a stat aici, Cristina a ajuns, întâmplător, la filmările unui documentar. Rolul principal îi aparținea regretatului actor Virgil Flonda. În timpul filmărilor, acesta i-a spus tinerei care avea să aleagă actoria: „Avem și noi secție de actorie la facultate, dacă n-o să-ți placă la Cluj, te așteptăm la noi.” Nu și-a mutat studiile la Sibiu, dar, șapte ani mai târziu, a revenit.

În 2007, Cristina Ragos dădea concurs pentru postul de actriță la Sibiu. Orașul era radical schimbat față de cel pe care îl văzuse în 2000. Îl descrie drept aproape de nerecunoscut, în sensul bun, și foarte activ cultural. Era, de altfel, anul în care Sibiul purta titlul de Capitală Culturală Europeană.

„Încerc să-mi fac un «acasă» din orice loc în care ajung, chiar și într-o mini-vacanță. Iar familia adoptivă a teatrului m-a primit cu o îmbrățișare încurajatoare, de care aveam atâta nevoie atunci, după terminarea facultății.”

Dacă ar putea să se întoarcă astăzi la Cristina care ajungea în Sibiu în 2007, i-ar transmite câteva cuvinte: „Încurcate sunt căile Domnului, dar vei ieși la lumină. Don’t lose yourself. Trust your instinct!” Și adaugă imediat, autoironic: „Am început să vorbesc cu mine și în alte limbi”. Cristina vorbește engleză, franceză și italiană.

Aproape 20 de ani pe scena TNRS

Au urmat aproape două decenii la Teatrul Național „Radu Stanca”. Dacă ar trebui să rezume felul în care s-a schimbat profesional în tot acest timp, Cristina spune simplu că s-a maturizat „frumos și armonios ca actriță”. Teatrul de la Sibiu i-a dat însă mult mai mult: „Încredere, provocări, oportunități, călătorii, întâlniri cruciale și experiențe care m-au ajutat să mă descopăr ca actriță și ca Om”.

Nu individualizează o singură întâlnire profesională care să-i fi schimbat cariera. Fiecare regizor, actor sau artist întâlnit a avut un loc în procesul ei de formare. „Fiecare întâlnire profesională a fost specială, unică și revelatoare în procesul meu de dezvoltare ca actriță. Sper să fie cât mai multe astfel de întâlniri, le aștept cu curiozitate, deschidere și entuziasm, mai ceva ca un copil.”

În anii petrecuți la TNRS, Cristina Ragos a trecut prin numeroase universuri scenice. A jucat, între altele, în „Ispita Cioran”, „Călătoriile lui Gulliver”, „Încurcă-i, drace!”, „Lecția”, „D-ale carnavalului”, „Puricele în ureche”, „Platonov”, „Plastilină”, „Povestea prințesei deocheate”, „De cealaltă parte a lumii”, „Lulu”, „Maestrul și Margareta”, „Faust”, „Mal/Praxis”, „Marat/Sade”, „Hedda Gabler”, „Ierusalim”, „Oidip”, „Moroi”, „Metamorfoze”, „10”, „Jocuri, vorbe, greieri…”, „Ora în care nu știam nimic unii de alții”, „Nunta însângerată”, „Greutatea unui corp” și „Neasemuita poveste a lui Abul Hosein Yemenitul”.

A trecut și de cealaltă parte a scenei, semnând regia spectacolului „Godot este așteptat”, de Seiko Ito, one-man show cu Tomohiko Kogi, în 2011, iar în 2015 a făcut asistență de regie pentru „Bravul Soldat

Svejk”, după Jaroslav Hašek, one-man show cu Viorel Rață. Dintre toate personajele întâlnite însă, unul ocupă un loc aparte: Ismena.

Ismena: „M-am folosit de povestea ei pentru a vă spune propria-mi poveste”

În monodrama „Soră-sa”, de Lot Vekemans, în regia lui Hunor von Horváth, Cristina Ragos este singură în fața spectatorilor. Dacă trebuie să aleagă rolul care a schimbat-o sau care a lăsat ceva definitiv în ea, îl numește pe acesta. Motivul depășește granița dintre actriță și personaj.

„M-am folosit de povestea Ismenei, din această variantă a lui Lot Vekemans, pentru a vă spune propria-mi poveste.” Și alege chiar cuvintele personajului pentru a explica: „Da, se poate spune c-am trăit multe… și ce contează. Viața merge mai departe, fie că vrei sau nu!”

Pentru Cristina, „Soră-sa” a fost și continuă să fie un spectacol eliberator, „ca un oftat cu sughițuri după un plâns zdravăn.”

După aproape 20 de ani, emoțiile sunt tot acolo

Experiența nu a eliminat emoțiile de dinaintea spectacolului, poate chiar dimpotrivă. „Fix atunci, înainte de a păși pe scenă, se adună emoțiile cele mai intense – după aceea începe rollercoaster-ul personajului.”

Ce se întâmplă însă cu toate personajele după ce se termină spectacolul? Cristina răspunde mai întâi cu o glumă: „Le lași la teatru, că eu nu fur, doamnă!”

Adevărul este puțin diferit. În procesul de creație, personajele o mai însoțesc și acasă. În cele din urmă însă, spune actrița, ele aparțin spectacolului din acea seară și spectatorilor. Ființează pentru câteva ore, apoi reînvie odată cu următoarea reprezentație. „Bine, de preferat ar fi să aibă mai mult de nouă vieți.”

Există însă o lume din spatele cortinei despre care Cristina nu vrea să povestească prea mult. Publicul vede decorul, costumele, actorii, luminile și, la final, aplauzele. Restul ar trebui să-și păstreze misterul.„Cred că partea nevăzută ar trebui să rămână așa – altfel se pierde misterul și magia.” Și împrumută cuvintele lui Arghezi: „Din bube, mucegaiuri și noroi / Iscat-am frumuseți și prețuri noi”.

Dinspre scenă, publicul sibian

În aproape două decenii, Cristina a privit Sibiul de nenumărate ori dinspre scenă, iar verdictul ei despre cei aflați în sală este generos: „Avem noroc, la Sibiu, de un public deschis, curios și extrem de generos cu arta teatrală sub toate formele ei. Și pentru asta, «plecăciune»!”

Observă aceeași curiozitate și în rândul tinerilor. Crede că aceștia devin receptivi mai ales după ce au „gustat” puțin din ceea ce poate oferi teatrul: un spectacol care i-a marcat, workshopuri, ateliere sau voluntariatul la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu. Noile generații vin la spectacole, fie organizat, fie din proprie inițiativă. „Vreau să le mulțumesc pentru asta.”

Prin proiectul Edu TNRS, teatrul încearcă să se apropie de tineri. Dar actrița propune și drumul invers: să fie întrebați chiar ei ce își doresc. „Ar fi frumos să îi întrebați și pe ei, într-un viitor interviu, cam ce așteptări au legat de teatru.”

Nici avalanșa de telefoane, social media și conținut consumat în câteva secunde nu o face să creadă că scena își va pierde relevanța. „Teatrul e o artă vie și efemeră și de aceea va dăinui”, spune Cristina, cu o condiție: publicul să îl descopere în „adevăratul simț al cuvântului”.

Sibiul are „o exuberanță molcomă”

În aproape două decenii, nu numai actrița s-a schimbat, ci și orașul. Cristina vede Sibiul într-o transformare continuă, „surprinzător în bine”, lucru care o bucură enorm. Pentru ea, titulatura de oraș cultural nu se justifică doar în timpul marilor festivaluri. Viața culturală continuă, sub alte forme, și după ce reflectoarele marilor evenimente se sting. Există totuși un domeniu în care vede un potențial încă insuficient exploatat: cinematografia.

„Sibiul are un potențial uriaș, încă neexploatat complet, în zona cinematografică. Ne lipsesc poate acele facilități și comunități locale care să transforme orașul nu doar într-un spectator de film, ci într-un adevărat centru de producție cinematografică și dezvoltare pentru tinerii cineaști.”

Iar dacă trebuie să spună ce iubește la Sibiu, Cristina găsește o formulare care pare să cuprindă contradicțiile orașului: „Ador exuberanța lui molcomă.” Mai este ceva. „Îmi place că am început să mă simt în «siguranță» aici.”

Ce îi lipsește în Sibiu? Bazinul de înot Olimpia, pe care îl frecventa după venirea în oraș, în 2007, până când acesta a fost închis. Se bucură însă că lucrările de renovare au început. În prezent, pasiunea pentru înot o duce la Baia Populară Neptun, un loc de care s-a atașat în timp. Nu îl numește „al ei”, dar faptul că doamnele de la recepție o cunosc deja după nume îi oferă acel sentiment de apartenență pe care îl construiești, încet, într-un oraș devenit acasă. Iar dacă Neptun este unul dintre locurile în care se simte parte din Sibiu, celălalt este, firesc, Teatrul Național „Radu Stanca”.

După aproape două decenii petrecute aici, Cristina recunoaște, în stilul său, că Sibiul a devenit parte din identitatea ei: „Apăi, bănuiesc că după 20 de ani sunt un pic sibiancă – este orașul în care am petrecut cei mai mulți ani din viața mea”. Iar apartenența la un oraș înseamnă pentru ea mai mult decât o adresă sau un act de identitate. „Să am buletin de Sibiu”, glumește actrița, înainte de a spune ce înseamnă, de fapt, să simtă că aparține acestui loc: „Să îl prezint celor care-i trec «pragul» ca pe propria casă”.

Cum va arăta teatrul peste 20 de ani? „Prefer să mă las surprinsă”

Dacă se uită spre următorii 10 sau 20 de ani, Cristina nu încearcă să ghicească în ce direcție va merge teatrul sibian. „Sincer, nu știu, prefer să mă las surprinsă de ce are să vină, să descoperim împreună ce are să fie și să ne bucurăm sincer de ce avem, în măsura în care putem.” Un lucru și-ar dori să rămână însă neschimbat: capacitatea teatrului de a surprinde. „M-aș bucura să rămână surprinzător și să nu-și piardă prospețimea timpului.”

Dincolo de scenă: „Sunt un suflet simplu”

Dincolo de scenă, Cristina se descrie simplu, ca „o femeie obișnuită care, din când în când, își descoperă mici pasiuni”. În această perioadă, una dintre ele este înotul, pe care a învățat să-l practice urmărind tehnicile și sfaturile înotătorilor din filmulețe de pe YouTube și de pe rețelele sociale, pentru ca apoi să le pună în practică.

Zilele fără repetiții și spectacole au un ritm firesc. Trebăluiește prin casă, își sună familia rămasă la Iași, pe care o vede „din an în Paști sau vara” și cu care nu reușește să vorbească atât de des atunci când este prinsă cu repetițiile și spectacolele. Dacă nu merge la înot, se plimbă cu bicicleta, de care spune că se bucură „ca un copil”, pentru că nu a avut una când era mică. Mai și gătește când are chef, iar când cheful lipsește, uneori apare chiar în timp ce gătește.

„Apăi, după cum v-am spus, sunt un suflet simplu”, se descrie Cristina. Iar „acasă”, pentru ea, nu mai poate fi așezat într-un singur punct pe hartă. Iașiul, Clujul, Sibiul, scena și oamenii au fiecare câte ceva din această definiție. „Evident, câte puțin din toate!”, spune actrița.

Când vorbește despre felul în care și-ar dori să fie amintită în teatrul sibian, Cristina Ragos se întoarce tot la roluri și la public: „Probabil… roluri pe care le-am ființat, cu care, probabil, i-am și emoționat sau poate chiar am reușit să le smulg și câteva zâmbete”.

În spatele lor sunt aproape 20 de ani la TNRS și un drum care a început cu un copil „mult prea sensibil” din Iași, a trecut prin anii de studenție de la Cluj, prin întâlnirea întâmplătoare cu Virgil Flonda la Sibiu și prin hotărârea de a face actorie chiar dacă asta ar fi însemnat să mănânce „doar pâine cu sare”.

Astăzi, Sibiul este orașul în care a petrecut cei mai mulți ani din viață. Iar Cristina de acum? Spune că, în esență, a rămas „oarecum neschimbată”.

Foto: tnrs.ro