Răbdarea lutului și redescoperirea încetului | Povestea „Cristina Balerina”

📰 Cititorii ediției tipărite au fost primii care au văzut acest articol. Și multe altele! Caută TRIBUNA la chioșcuri sau abonează-te! 📰

În centrul Sibiului există un atelier în care oamenii nu vin doar să modeleze lut. Vin să petreacă timp împreună, să se deconecteze de ritmul cotidian și, uneori, să descopere ceva despre ei înșiși. În spatele acestui loc se află Cristina Morariu, cunoscută drept „Cristina Balerina”, nume pe care îl poartă și atelierul său. Artistă și antreprenoare, ea a transformat ceramica în mult mai mult decât o profesie.

Într-un interviu acordat ziarului Tribuna, Cristina a vorbit despre atelierul pe care l-a construit, despre oamenii care îi trec pragul și despre felul în care ceramica i-a schimbat viața. După aproape doi ani de când organizează ateliere, spune că a învățat să citească oamenii după felul în care ating lutul.

Există un moment în care aproape toți cei care se așază pentru prima dată la roata olarului fac aceeași greșeală: se grăbesc. Apasă prea tare, încearcă să controleze lutul și vor ca obiectul să prindă formă din primele minute. Numai că lutul nu ține cont de grabă și se lasă modelat doar atunci când mâinile încetinesc.

„Se vede clar când copiii au dependență mare de TikTok. Se vede și starea interioară a fiecăruia, adult ori copil. Se vede mai ales nerăbdarea. Lutul nu poate fi prelucrat cu nerăbdare și de aceea roata olarului devine o provocare”, spune artista.

Poate tocmai de aceea, spune Cristina, cei care îi trec pragul atelierului pleacă adesea cu mai mult decât un obiect din ceramică. Dincolo de tehnicile învățate, experiența îi obligă, măcar pentru câteva ore, să încetinească ritmul și să aibă răbdare.

Un drum care nu a început cu lutul

Povestea Cristinei Morariu nu începe într-un atelier de ceramică și nici în fața roții olarului, ci într-o corporație, unde și-a petrecut o bună parte din parcursul profesional. Spre deosebire de multe povești despre antreprenoriat, nu vorbește despre acea etapă ca despre una din care a simțit nevoia să evadeze, ci ca despre un loc în care a crescut, a învățat și a întâlnit oameni care au ajutat-o să capete încredere în propriile forțe.

„Am avut experiența foarte frumoasă și în corporație. Am avut noroc să cunosc câțiva leaderi deosebiți. Mi-e greu însă să explic felul în care corporația mi-a oferit cadrul să mă dezvolt, încredere, dar și curajul de a renunța la un astfel de sistem.”

Privind în urmă, spune că tocmai acea experiență i-a oferit siguranța necesară pentru a face pasul către un domeniu în care fiecare zi începe de la o bucată de lut și de la o idee nouă. Iar dintre toate amintirile pe care le păstrează din perioada în care și-a încheiat activitatea, una a rămas vie tocmai pentru că, fără să știe, avea să descrie foarte bine omul care urma să devină.

„La plecarea mea din companie, nu pot să uit, mi-a spus o colegă din cadrul departamentului de Resurse Umane că sunt neînregimentabilă. Am râs pe moment.”

Astăzi, privind în urmă, spune că zâmbetul de atunci a lăsat loc unei alte interpretări. Cuvântul care a amuzat-o în urmă cu câțiva ani pare să definească, mai bine decât orice altă descriere, alegerea de a renunța la un drum sigur pentru a-și construi unul propriu.

Atelierul a găsit la Sibiu un public pregătit

Deși nu s-a născut aici, Sibiul este orașul în care a locuit cel mai mult și în care a ales să își construiască atelierul. Privind în urmă, crede că nu întâmplător acesta a fost locul în care proiectul ei a prins rădăcini.

„Am petrecut în Sibiu cei mai mulți ani din viață, până acum, deci nu știu dacă pot să mai spun că nu sunt din Sibiu”, povestește Cristina.

Deschiderea atelierului a coincis cu o perioadă în care tot mai mulți oameni păreau să caute experiențe diferite de cele obișnuite. Nu doar un obiect cumpărat de pe un raft, ci un loc în care să petreacă timp, să creeze ceva cu propriile mâini și să plece acasă cu o amintire. Așteptările i-au fost depășite încă din primele luni de activitate: „Atelierul a primit și primește reacții peste așteptări. Parcă era o foame de astfel de locuri.”

În același timp, Balerina privește cu bucurie faptul că nu mai este singura care a ales ceramica ca drum profesional. Spune că, în ultimii ani, în Sibiu au apărut și alți artizani care au avut curajul să își transforme pasiunea într-o meserie, iar acest lucru nu face decât să confirme că există un public interesat de astfel de inițiative. „Mă bucură foarte tare faptul că nu mai sunt singura care face asta. Am câțiva colegi de breaslă plini de resursă creatoare și curaj de a face asta full-time. Și lumea e ca un burete”, afirmă ea.

Din punctul ei de vedere, unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-a descoperit în această perioadă este deschiderea comunității locale. Chiar și în lunile în care numărul turiștilor scade, spune că sibienii continuă să susțină micii producători și afacerile locale, iar acest lucru îi oferă încredere că atelierul poate crește în ritmul său. „Mă simt susținută din plin! Chiar și atunci când turismul se mai disipează, comunitatea locală susține micile afaceri”, adaugă Cristina.

În aproape doi ani de activitate, atelierul și-a format deja propriul cerc de oameni care revin constant. Unii se întorc pentru încă un atelier, alții pentru a cumpăra un obiect nou sau pentru a dărui experiența mai departe. „Cred că atelierul a ajuns să aibă deja clienți fideli și asta înseamnă foarte mult”, mărturisește Cristina cu bucurie.

Cine sunt oamenii care îi trec pragul

De când și-a deschis atelierul în centrul Sibiului, Cristina a ajuns să recunoască ritmul locului după anotimpuri. În vacanțele de iarnă îi trec pragul românii stabiliți în străinătate, care aleg să petreacă timpul alături de familie și prieteni într-un mod diferit. Vara, mesele sunt ocupate de turiști români și străini, curioși să descopere cum ia naștere un obiect din ceramică. Există însă și luni mai liniștite, în care atelierul se golește de vizitatori și îi oferă răgazul necesar pentru creație.

Dincolo de acest tipar, spune că oamenii care îi trec pragul au ceva în comun. Aceștia nu vin doar să învețe o tehnică nouă sau să plece acasă cu o cană modelată chiar de ei, ci caută o experiență pe care să o împărtășească cu cei apropiați. Atelierul devine, pentru câteva ore, un loc de întâlnire, în care timpul pare să curgă mai încet, iar conversațiile se poartă cu mâinile afundate în lut.

„În atelier intră oameni veseli. Vin grupuri de prieteni, cupluri, familii cu adolescenți și mulți dintre ei revin sau cumpără un voucher pentru un atelier de oferit cuiva drag”, spune artizana.

Faptul că mulți aleg să se întoarcă sau să dăruiască experiența mai departe este, pentru Cristina, una dintre cele mai frumoase confirmări că atelierul a devenit mai mult decât un spațiu dedicat ceramicii. S-a transformat într-un loc în care oamenii aleg să petreacă timp împreună, să se oprească din ritmul obișnuit al zilei și să facă ceva cu propriile mâini. Roata olarului pare simplă privită din exterior, însă după primele minute cei mai mulți descoperă că lutul are propriile reguli și că nu răspunde grabei. Tocmai această provocare îi face pe mulți să uite de telefoane, de ceas și de agitația de afară.

„Cred că roata olarului e fascinația supremă, iar oamenii sunt hipnotizați de ea. E o experiență plină de veselie, îndrăznesc să spun că și terapeutică, plus că la sfârșit te bucuri de obiectul făcut de tine. Bifezi multe puncte”, explică Cristina.

De la primele încercări stângace și până la momentul în care obiectul începe să prindă formă, participanții descoperă că experiența înseamnă mai mult decât modelarea lutului. Pleacă acasă cu un obiect realizat chiar de ei, dar și cu satisfacția de a fi învățat ceva nou și de a fi petrecut câteva ore într-un ritm diferit de cel cu care sunt obișnuiți. Cristina spune că transformarea se vede aproape de fiecare dată: „Ei vin deja deschiși și veseli, dar pleacă cu o nouă aptitudine dobândită, impresionați de informația nou înmagazinată și mai ales îmbogățiți de energia lutului.”

Ce rămâne după un atelier

Printre sutele de participanți care i-au trecut pragul în ultimii doi ani, Cristina spune că sunt povești pe care și le amintește și astăzi cu același drag. De plidă, o familie își programase un atelier de ceramică pentru a petrece timp împreună, dar singura care nu împărtășea entuziasmul părinților era fiica adolescentă, trezită într-o dimineață ploioasă pentru o activitate pe care și-ar fi dorit să o evite.

„A venit destul de îmbufnată și oarecum necooperantă”, își amintește Cristina.

Până la finalul întâlnirii însă, atmosfera se schimbase complet. Reticența de la început a făcut loc curiozității, iar curiozitatea s-a transformat, încet, în bucuria de a crea ceva cu propriile mâini. Pentru Cristina momentul a rămas una dintre cele mai frumoase amintiri de când organizează astfel de întâlniri: „Felul în care a plecat din atelier, schimbarea de 180 de grade a atitudinii și bucuria părinților ei au fost și pentru mine mari reușite.”

Nu este singura întâmplare care i-a rămas în minte. De-a lungul timpului, în jurul roții olarului s-au adunat povești amuzante, emoționante sau pur și simplu neașteptate, iar unele dintre ele au depășit cu mult cadrul unui simplu atelier de ceramică. „Există experiențe haioase sau chiar revelatoare. Există cineva care, după un atelier, a făcut reconversie profesională”, mai spune Balerina.

Pentru Cristina, astfel de momente confirmă că oamenii nu vin în atelier doar pentru a învăța să modeleze lutul, ci vin atrași de ideea de a face ceva împreună. Pentru câteva ore își lasă deoparte grijile și ritmul alert al fiecărei zile, și pleacă acasă cu mult mai mult decât obiectul pe care l-au creat. Tocmai aceste întâlniri și transformările pe care le vede în oameni sunt cele care îi confirmă, de fiecare dată, că atelierul înseamnă mai mult decât ceramică.

Mai mult decât o cană

Dintre toate obiectele care ies din atelierul său, unul continuă să fie preferatul clienților: cana. Nu este neapărat cel mai spectaculos și nici cel mai dificil de realizat, însă este obiectul cu care oamenii ajung să creeze, poate fără să își dea seama, cea mai apropiată legătură. Pentru Cristina, cana de cafea spune o poveste despre rutina fiecărei dimineți și despre unul dintre puținele momente în care oamenii își oferă câteva clipe doar pentru ei.

„Întotdeauna cana de cafea va rămâne vedeta. Este obiectul ceramic cu care ai efectiv o relație pe care n-o lași la voia întâmplării. Felul în care îți începi ziua cu cana ta preferată îți oferă deja un start bun. Suntem mereu într-o cursă, de aceea momentul cafelei este savurat la maximum”, povestește Cristina.

De-a lungul timpului, artista a primit numeroase comenzi personalizate, însă experiența a făcut-o să înțeleagă că nu orice comandă îi oferă libertatea de care are nevoie. Ceramica este un material imprevizibil, iar procesul de ardere și glazurare nu poate fi controlat în cele mai mici detalii, motiv pentru care a învățat să refuze solicitările foarte restrictive. „Am învățat să refuz. O comandă pentru un anumit obiect, cu specificații clare, nu îmi dă prea multă libertate și exact din acest motiv nici nu rezultă un obiect atât de frumos. Nu există control în procesul arderii și dacă dorești să ai ceva scris pe o cană, exact peste scris va curge glazura.”

În schimb, cele mai reușite colaborări sunt, spune ea, cele în care primește încrederea de a crea fără constrângeri. Astfel au apărut și proiectele realizate pentru cafenele și restaurante din țară, unde libertatea de a experimenta a fost la fel de importantă ca obiectul final.

Partea nevăzută a atelierului

Dincolo de obiectele din ceramică și de atmosfera pe care o descoperă cei care îi trec pragul, atelierul înseamnă și provocările obișnuite ale unui antreprenor. Costurile de producție, birocrația și schimbările legislative fac parte din activitatea de zi cu zi și, spune Cristina, sunt uneori mai greu de gestionat decât procesul de creație.

„Provocarea cea mai mare sunt costurile ce implică producția și cele fixe, schimbările condițiilor pentru antreprenori, pentru care este necesar să faci multe drumuri la instituții unde ești debusolat și nu știi încotro s-o apuci.”

Cu toate acestea, încearcă să nu lase partea administrativă să îi răpească bucuria care a făcut-o să aleagă acest drum: „Mi-am propus să nu dau voie stresului să-mi ia din bucurie. Altfel, renunțarea la un job stabil e degeaba”, concluzionează ea.

Privind spre viitor

Atunci când vorbește despre viitor, Cristina spune că s-a gândit și la posibilitatea de a-și extinde atelierul, însă nu își dorește ca dezvoltarea afacerii să o îndepărteze de ceea ce iubește cel mai mult: lucrul cu lutul: „Prefer totuși să mă bucur de lut și de roata olarului, pentru care am început de fapt această activitate.”

Există însă un proiect pe care încă speră să îl transforme în realitate. Visează la o ardere raku, o tehnică tradițională japoneză, pe care și-ar dori să o organizeze noaptea, atunci când spectacolul focului și al ceramicii este cu atât mai impresionant. „Visez la o ardere raku pe timp de noapte. Este o tehnică japoneză care presupune scoaterea obiectelor din plină ardere fără a aștepta să se răcească. Este foarte spectaculoasă”, mărturisește ea.

Până atunci, își continuă activitatea în atelierul din centrul Sibiului, acolo unde fiecare obiect modelat manual vine la pachet cu o experiență pe care oamenii aleg, de multe ori, să o repete. Iar dacă ar fi să spună ce îi aduce cea mai mare satisfacție, răspunsul nu are legătură nici cu vânzările, nici cu numărul atelierelor organizate, ci cu reacția celor care descoperă pentru prima dată ceramica.

„Cea mai mare satisfacție mi-o oferă fascinația celor care descoperă lutul la atelier și cea a clienților care cumpără deopotrivă. Curiozitatea lor legată de întregul proces mă bucură”, concluzionează artista.

Povestea Cristinei Morariu continuă, zi de zi, în atelierul de pe strada 9 Mai, nr. 16, unde roata olarului aduce împreună oameni dornici să descopere bucuria lucrurilor făcute cu răbdare.

Foto: Arhivă Cristina Balerina