Foto: Răzvan NEGRU
Zilele trecute mi-a hăuit în cap, de la megafoanele de la liceul din vecinătate, un cântec care mi-a adus cumva aminte, nu cu nostalgie că nu am nostalgii studențești, ci doar așa, melodic, de viața de facultate. Nu trebuie să o mai cotesc pe aici, că oricum este vorba despre un singur cântec. Cel de petrecere studențesc numit „De brevitate vitae” (Despre scurtimea vieții”) cunoscut şi popularizat mai mult ca „Gaudeamus Igitur” („Să ne bucurăm deci”) care cenzurat suficient, a fost și este intonat pe la manifestările universitare, de regulă în fișier audio, că nimeni nu mai are chef să cânte așa ceva, plus că și textul e greu, că e pe latinește. Dar chestia asta m-a contrariat. Avem Gaudeamus, avem unde să-l cântăm: în facultăți. Nu cânți Gaudeamus la nunți ori botezuri decât în cazuri excepționale, nici în deschiderea concertelor de rock alternativ (adică uneori rock alteori nu). Nu îl cânți – cel puțin în cazuri normale – la absolvirea liceului, școlii gimnaziale ori grădiniței. Pentru că, nu-i așa, este ceva ce aparține studenției și Universității.
Da, erau vremuri când studenția era altceva decât o prelungire a învățământului practic obligatoriu, de 12 ani. Ca să fii student trebuia să scoți untul din tine pentru că la facultatea aia unde voiai să dai erau cam 15-30 pe un loc și de regulă picai, nu intrai. Evident că în cazurile acestea, cel ce devenea student era socotit privilegiat. Trecuse un hop atât social cât și personal. A muncit pentru ca să intre la facultate și a reușit. Viața de student era frumoasă, deși nu așa de dulce. Erai parte dintr-un sistem diferit de ce ai trăit până atunci, la fel ca militarii, minerii sau marinarii. Viața ta avea un program diferit de cea a unui om „normal”: cursuri, seminarii, laboratoare, sesiuni de vară sau de iarnă, practică, restanțe, vacanțe. Fiecare sesiune de examene era o piatră de încercare pe care o puteai ridica sau nu. Aveai restaurantele tale, cluburile tale studențești, gașca ta din Anul X de la Facultatea Y. Chiar și muzica ce o ascultai diferea de ceea ce consuma marea masă a populației. Erai, cu alte cuvinte, diferit. Iar când terminai, erai şi mai diferit. Erai „om cu facultate”, superior celorlalți, demn de respect, bine pregătit profesional și personal. Așa că, atunci când absolveai facultatea aceea după patru sau cinci ani, era normal ca ceremonialul să fie aparte. Și costumația era una aproape rituală: robe studențești negre, tichia aia cu pătrățică și ciucure, toate unisex pentru că erai în primul rând absolvent şi „semper una”. Era uniforma TA iar Gaudeamus era cântecul TĂU. Nu al altora, nu al oricui.
Acum de când s-a subțiat și cu admiterea la facultate de intri așa, la modul „bine ai venit că ai luat bacu”, obiceiurile mediului universitar s-au mai subțiat și ele şi s-au exportat. Orice absolvire este cu „Gaudemus, robe și tichiuțe cu ciucure. Am văzut absolvenți de liceu îmbrăcați ca studenții. Am văzut absolvenți de a 8-a care purtau și ei așa ceva cu cea mai uluitoare lipsă de distincție. Ba am văzut și pe la copiii de grădiniță și de școală primară. Pe bune, roba studențească a devenit un fel de țoală de absolvire pentru orice și oricine. Poți avea enigme mai mari decât cea a extratereștrilor antici privind limba română scris-citit, dar dacă termini școala, porți hainele unuia care a tras ca dementul să ia niște examene grele multe și dese. Iar dacă ai și gura plină de porcării pe care le urli pe stradă în uniforma aia, e chiar grețos.
Morala e că prin asemenea obiceiuri didactico-pedagogice, învățământul universitar și studenția sunt aruncate în derizoriu. În plus față de celelalte proceduri de aruncare în derizoriu, cu care ne-am obișnuit.
Dominique BOICA
Ovidiu BOICA
Ioana DEDU
Ioana DEDU
Cosmin Pal
Vlad IGNAT
Vlad IGNAT
Vlad IGNAT
Ioana DEDU
Vlad IGNAT
Vlad IGNAT
Ioana DEDU