Cultul ne-ştiinţei (şi lupta împotriva inteligenţei) la români şi nu doar la ei

Recitesc una dintre puţinele cărţi săseşti traduse în româneşte, „Plugul de lemn”. Acţiunea e pe la începutul-mijlocul secolului al XIX-lea, (şi) într-un sat de pe lângă Sighişoara, Vulcan-Volkendorf. Printre altele, se arată că dascălul/învăţătorul, cel care preda copiilor, era foarte prost văzut de săteni. Adică el era un prăpădit care trăia din mila comunităţii (fiecare plătea o cotă din „salariul” învăţătorului, în bani şi produse), nu avea cai, boi, pământ, nu ara şi nu semăna. La un moment dat, unuia dintre personaje, un copil, bun la învăţătură, i se propune ca să urmeze cariera de dascăl. Ăla micu se revoltă (în săseşte), spune că ce că el e ţăran şi are moşie, pe un ton de parcă i s-ar fi propus să fie grăjdar la regimentul de cavalerie. De aici reiese un lucru. Că acest cult al ne-ştiinţei şi al anti-inteligenţei este destul de vechi şi destul de răspândit. Hai să ne gândim că de regulă familie rurale îi trimeteau la şcoli pe copiii mai bolnăvicioşi şi mai puţin dotaţi fizic, fraţii lor mai bine cotaţi rămânând să moştenească averea, să se reproducă şi să perpetueze neamul. A, că ăla ofticosul şi pricăjitul este acum pomenit în manuale şi în cărţi, asta pe lângă cărţile scoase de el, iar de voinicii săi fraţi nu se mai pomeneşte nimic, asta nu era prevăzut în proiectul de familie.

La noi, inteligenţa, ca să nu zic deşteptăciunea, era (şi este) ceva ori demn de milă, ca un handicap sau o boală, ori ceva de râsul lumii, ori ceva înspăimântător. „A năuci” ştim ce înseamnă: a te zăpăci de cap, a îţi genera o stare de confuzie, în fine, ceva ce poate fi definit acum ca disconfort. „Nauka” în slavă, înseamnă… ştiinţă. Deci ştiinţa era ceva agresiv, periculos, care lasă-mai bine nu, să stăm departe de ea că înnebunim de cap. Fix ca în povestea ce mi-a spus-o fie iertat colonelul Părean, despre Rebreanu la Orlat. Pe scurt, Rebreanu scria la „Ciuleandra”, pe undeva printr-o casă de pe Uliţa Bisericii. Ca să intre în atmosfera şi ritmul romanului, exersa jocul „Ciuleandra” în camera sa de lucru. Sătenii îl vedeau pe geam şi spuneau „uite la săracu domnu scriitor, s-o strâcat la cap de la atâta carte”. Rebreanu a rămas, „Ciuleandra” asemenea, de normalii aceia nu mai ştie nimeni nimic.

În armată, la fel. Abia aşteptau tractoriştii din civilie să prindă vreun băiat din ăsta absolvent de liceu, să-l facă franjuri. Să-i scoată liceul ăla pe gât, să arate că degeaba ai şcoală dacă nu spargi pietre cu pumnul şi nu execuţi orice cretineală, întocmai şi la timp. La lucru era la fel. Cei mai de apreciat erau meseriaşii cu profesionala. Studenţii erau cumva dispreţuiţi şi cumva invidiaţi, că lucrau doar patru ore şi riscau, după absolvire, să se întoarcă pe post de şefi. Îmi amintesc ce scandal cel puţin monstru am avut când am fost prins… Bând? nu. Făcând ciubucuri cu materialul fabricii? Nu. Fumând pe clădirea magaziei, lângă casa liftului? Nu. Ci când am fost prins citind. Era ceva de neimaginat şi de neconceput, cum adică ăla citeşte cărţi în timpul programului? Am primit avertisment verbal, iar şeful secţiei care m-a prins asupra faptului, a devenit mare antreprenor în transporturi internaţionale, iar viaţa a mers înainte.

Acum văd tot felul de utilizatori neautorizaţi sau care ar trebui să fie neautorizaţi ai reţelelor, care, la fel, cum văd că unul mai isteţ vede chestii şi le mai şi scrie, de la sfaturi despre cum să -ţi legi şireturile ori firele la lustra din tavan, la câtă sare să pui în ciorbă, ori cum să bagi un dual boot pe acelaşi computer, sar la beregată. Problema nu e că sar, că asta e acum sportul naţional, să fii viteazul de după mouse, ci faptul că ăştia încă sunt în stare de război cu limba română scris-exprimat. Deci tot ei sunt majoritarii şi cei care perpetuează cultul ne-ştiinţei şi lupta împotriva inteligenţei. Asta e, trebuie să ne asumăm ceea ce suntem şi să le facem faţă.