Arta de a îţi alunga clienţii, că aşa ai tu chef

Chiar şi în România, un om care are o afacere, de regulă ţine la ea. Are grijă că a investit bani, timp, nervi şi liniştea proprie. Caută să o menţină şi chiar să o dezvolte. Încearcă să fie mai aparte decât concurenţa, să atragă clientul, să îi ofere ceea ce nu găseşte el (sau găseşte greu) în altă parte, ca să revină la tine. Îl serveşti în aşa fel încât omul ăla să se simtă bine, să te laude, să spună şi la alţii. Să ai conştiinţa că fiindu-i bine celui care ia de la tine, îţi este şi ţie bine. Sunt şi cazuri din acestea. Dar sunt şi cazuri când „antreprenorul” are impresia este un fel de zeu peste alţii, care nu s-au descurcat ca el, care consideră clientul doar ca fiind unul care să marce banul, că oricine poate fi şmecherit şi fraierit. Iar în materie de respect, nu are ce respecta la unul care nu s-a descurcat la viaţa lui de a rămas doar client.

Am avut parte şi m-am lovit, după cum era cazul, la modul pozitiv sau negativ, de ambele situaţii. Aici, la Sibiu, sau în alte părţi. De cele bune nu mă mir, pentru că aşa este normal să fie. De cele de-aiurea mă mir, pentru că nu pricep cum ţine domnul afacerist sau doamna afaceristă morţiş să-şi dea singur/ă şuturi în fund.

Uite de exemplu merg şi eu, ca tot omul, să iau o shaormă de undeva, dar nu de unde iau de obicei că am zis că hai mă să dăm o şansă noului şi să ieşim din şabloane. Văd preţurile, ceva mai urcate ca dincolo, dar zic că o fi şi ceva calitate în plus. Pe la mese, mai mult liceeni de treapta I pe stil bechi, care se băgau şi ei în seamă că mănâncă în oraş, ca oamenii mari. Aştept la rând, fac comanda şi aştept. Precizez că şi şeful-şefă era prin teritoriu pe acolo, socializând cu ceva amici. Şi aştept. Şi aştept din nou. Şi nimic. Şi iar aştept. Şi deja a trecut ceva timp cam mult. Şi întreb, frumos-politicos dar destul de iritat, cam cât durează să mi se ia comanda şi să fiu servit. Mi se spune că nuştiuce probleme au avut, că carnea, că gazul, că ceva de genul ăsta. I-am mai întrebat că de ce nu au anunţat înainte că au probleme, ca să ştiu să nu mai stau şi am făcut o referire destul de directă la mişto-ul faţă de clienţi. Şi că la revedere. În tot acest răstimp, şeful/şefa ignora complet scena, fără a veni să întrebe „bine domnule, dar ce se execută aici?”. Evident că m-am dus tot la cei „vechi”, unde am fost servit ca lumea. Şi de câte ori trec pe acolo, văd mai mult gol. Şi dincoace la „ai mei”, mai mult plin.

O altă chestie a fost tot aşa, conflictuală. Îmi schimb ochelarii la una dintre multele opticării din oraş. După aspectul exterior, serioasă (deşi, după aspectul exterior, toate sunt serioase). Dau eu kilul acela de bani pentru ochelari noi, se preia comanda, se face treaba, şi când e de venit să-i iau, îi iau. Când ajung acasă, văd însă o neregulă tehnică. Una dintre apărătoarele acelea de nas era teribil de strâmbată. Mă întorc şi îi spun ce e în neregulă. În loc de „a, scuze, hai că o rezolvăm iute (cât să iei un cleşte şpiţ)” sunt învinuit că eu am strâmbat aia. Îăi spun că nu aveam cum, mi se răspunde că „apoi dv. puteţi pretinde orice”. Îi repet că nu am cum să strâmb aia pentru că, tehnic vorbind, e imposibil cu miljoace accidentale. Nimic. Doamna şefă rămâne pe poziţie ca ostaşii sovietici din filmele asemenea şi continuă să mă învinuiască şi să mă facă mincinos. Într-un final, ca o mare favoare, face ceea ce puteam face şi eu acasă fără atâta circ, dar cu aluzia că asta ar costa ceva zeci de lei spre sută. Evident că am plecat frumos, transmiţându-le politicos ceva nedemn de reprodus aici, şi în mod sigur data viitoare ori îmi fac singuri cohelari decât să mai apelez la superfirma asta, ori aleg altă superfirmă.

Dar mă gândsc aşa, că ce fel de mare antreprenor eşti tu dacă ai arta asta în tine de a alunga clienţii. Ca apoi să dai, pun pariu, vina pe România care e o ţară de (…) şi care nu e prietenoasă cu iniţiativa privată.