Foto: Răzvan NEGRU
Mă cuprinde totdeauna un fel de tristeţe („uite săracii de au ajuns”), atunci când văd noua generaţie, viitorul României vorba aia, zăcând, vorba lui fie iertat Ion Iliescu, „din orice poziţie”, dar mai ales cocoşaţi, cu nasul în smartphone. Pe bune, toată veselia şi exuberanţa unei generaţii în plină formare s-a dus la gunoi din cauza minunii mileniului şi mai alea a folosirii ei la modul cât se poate de abuziv. Culmea, chestia asta distrugătoare de copilării este implementată şi încurajată şi oficial, şi de către proprii părinţi. Asta e, nu mă pot obişnui deloc cu imaginea minorilor de 7-16 ani obsedaţi de ce apare pe un ecran, îmbătrâniţi înainte de vreme, tăcuţi, ultradependenţi (am prins o dată pe cineva care, nonstop, îi cerea mamei sale telefonul pe un ton şi într-un mod suficient isteric şi de alarmant pentru majoritatea psihiatrilor), fără plinătatea aceea de viaţă pe care o aveau copiii generaţiilor trecute. Pun pariu că dacă treci de postul de santinelă – părinte, care are în pază şi apărare pe fiul/fiica sa împotriva influenţelor malefice exterioare şi îi spui o poveste despre cum te distrai şi cum îţi pierdeai timpul pe vremea când tu erai ca el, rămâne la fel de fascinat ca în faţa celui mai epic film de succes de pe unul dintre ecranele care ţi-au invadat casa.
Lipsa ecranului-minune ne făcea să fim mai activi şi mai inventivi. Mai ales având în vedere că părinţii erau mult prea ocupaţi cu serviciul lor ca să le vină idei de a ne ocupa timp liber ba cu sporturi, ba cu medicaţii stresante, ba cu orice alte găselniţe de mâncat timpul normal de joacă şi luând în considerare că nici şcoala nu o luam prea în serios sau o luam, însă doar în timpul programului alocat ei. Deci, printle alte lucruri, inventam şi practicam jocuri. Tot felul de jocuri. Şi lăsând la o parte jocurile serioase, „de societate”, care acum sunt promovate în categoria de „jocurile copilăriei” (prinse’a, pac-pac, baba oarba, lapte gros, bâza, ascunse’a), erau şi altele, care uimeau prin inventivitate, risc şi resurse minime consumate.
Aţi jucat vreodată „ţic”? E simplu. Se joacă pe mesele de la laboratorul de fizică sau chimie, cu două monede. Cine loveşte, printr-un bobârnac, cu moneda lui, moneda adversarului, câştigă. O variantă mai elevată era „la perete”, unde câştiga cel care arunca moneda cel mai aproape de perete, ca să nu pomenim de starul starurilor, zala, unde trebuia, în linii mari, să arunci monedele într o gaură făcută în pământ (era plin cartierul de ele) şi în funcţie de ce variantă jucai, câştigai sau pierdeai. Cu ce ne mai distram? În liceu de exemplu, jucam „21” cu cutia de chibrituri. Era numerotată pe toate cele şase laturi ale sale, de obicei se juca în pauza mare. Cel mai elevat era „fazan”-ul un joc care îmbogăţea bagajul de cuvinte, pentru că fiecare participant trebuia să spună un cuvânt din ultimele două litere ale cuvântului rostit de alt jucător. Alte distracţii: bubuitorile de orice fel (credeţi că petardele au apărut din neant?), de la cheia de mobilier cu cui percutor la şurubul cu piuliţă şi „coadă” de pungă de nylon sau „bomba” cu minium de plumb. Avioane de hârtie de diverse modele aruncate pe geamul clasei, stropitul cu apă de la cişmeaua din curtea şcolii, un fel de pelotă cu mingi de pingpong şi scândurele pe post de palete la peretele şcolii, „tunul” din minăd e pix. Jocuri culte şi creative erau „spânzurătoarea”, joc tactic era „vapoare”, iar lista poate continua.
Ce-i drept, eram o generaţie mult mai puţin cocolită, chiar mult mai puţin supravegheată, dar aveam idei. Pe care le puneam în practică. Uneori cu riscurile aferente, dar asta era, riscul dădea un mai mare suspans jocului. Majoritatea acestora ar fi acum catalogate ca periculoase şi „nu încercaţi acasă”. Dar nu ne păsa. Eram mai fericiţi decât cu 1000 de jocuri pe 1000 pe şi de pe ecrane. Aste e diferenţa de generaţie.
Ștefania VESA
Ștefania VESA
Vlad IGNAT
Cosmin PAL
Ștefania VESA
Ștefania VESA
Ștefania VESA
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Adrian POPESCU
Ștefania VESA
Ștefania VESA
De data asta, irelevant!