Online-ul bate filmul sau cum uneori e mai uşor să cumperi direct decât să comanzi

Am impresia că trăim în epoca în care se depun toate eforturile pentru a transforma simplul în complicat, asta tocmai sub pretextul simplificării. De exemplu, comenzile online. Este mult mai simplu de cumpărat aşa. Stai în fotoliu, la căldurică, intri pe pagina respectivă, alegi produsul, selectezi cantitatea, îl bagi în „coş”, plăteşti cu cardul sau cum vrei şi gata, în mod normal, în câteva zile, ceea ce ai comandat îţi vine ori la „care-o fi box”, ori prin curier, ori din magazinul real. Gata, am progresat, nu mai suntem în evul mediu unde schimbam oi cu gâşte. A, faptul că atunci nu puteai primi în schimbul oilor decât gâşte (sau ce te vei fi târguit) s-a pierdut în negura vremurilor iar acum, în super era digitală în care totul e la un click sau la o frecătură de ecran distanţă, poţi avea surprize. Că de aia trecem pe digital, ca să avem surprize de care bunicii noştri habar nu aveau.

De exemplu, pentru a te „încuraja” (termenul corect este „a te sili indirect”) să cumperi online, unele magazine au tot felul de „cârlige” de agăţat clienţi: o ofertă mai largă de produse decât în magazinul ăla real, preţuri mai mici, nu tu coadă, nu îţi tuşeşte ăla în ceafă, nu tu nenea sau tanti care întreba 1.000 de detalii pentru a lua în final o foaie verde, nu eşti legat de program. Ce mai, boierie, taică! Viitor mai ceva decât în romanele SF din secolul trecut. Dar să nu uităm că şi arta de a încurca a progresat şi ea, erorile fiind mult mai interesante şi sofisticate. La fel, comunicarea dezvoltându-se la parametri uluitori, ai impresia că şi tu vorbeşti cu pereţii la aceiaşi parametri (uluitori).

Caz concret. Omul face o comandă la un magazin din acesta pharma care e şi online şi pe reale. Face comanda, plăteşte, aşteaptă. Comanda vine dar, sărpraiz, e alta cu alte produse.

La modul „normal” treaba ar fi funcţionat aşa: mergi, vezi pachetul, spui că nu e aia, oamenii muncii de acolo zic că scuzele noastre dar nu e de la noi, daţi astea înapoi că în „h” zile veţi reprimi comanda aia bună. Dar noi nu iubim modul normal, care este foarte înapoiat. Noi am evoluat. Aşa că acţionăm aşa. Te duci şi predai produsele „defecte”. Eşti trimis înapoi cu ele cu tot pentru că ştiţi, trebuie să vină un curier care să le preia pentru că nu noi. Refaci apoi comanda iniţială şi bună, o re-predai, ea re-vine dar sărpraiz, trebuie să o mai plăteşti o dată. Că, nu-i aşa, o comandă nouă nu e cea veche. Vii destul de contrariat ca sentimente, dar totuşi destul de diplomat ca să nu le spui „a piece of your mind” într-un mod destul de nepoliticos. Şi ţi se explică că trebuia să ceri banii ăia de i-ai dat iniţial şi să laşi numărul de cont. Ţi s-a spus asta atunci? Normal că NU. A, ne pare rău, o eroare de comunicare. Dai contul, aştepţi să intre banii. Aştepţi să intre banii. Adică, înţelegi, aştepţi să-ţi intre banii. Te duci să iei comanda şi ţi se spune din voleu că scuze, comanda a expirat, nu o mai poţi lua, era pe când nu se vedea azi o avem dar nu e.

Clientul s-a ales, astfel şi momentan fără produsele comandate şi cu sincera convingere că nu va mai apela neam-veac la ăştia. Pentru că, nu-i aşa, de ce putea să fie simplu când se poate să fie complicat? Şi sunt sigur că ce am povestit aici este un aspect minor din Marea Odisee a Returelor comandate online. Şi atunci unde e progresul? Că înainte pe vremea când nu se dădeau adulţii pe trotinete ca să salveze planeta de codoi, băgai erorile în traistă, mergeai la magazin, îi făceai capul calendar vânzătoarei/torului plus un bonus de circ gratuit fără dresură de animale sau clowni, iar marfa vândută se schimba. Mia simplu şi mai la faţa locului.

Parcă am scria (parcă sigur) că în era asta digitală ne place să ne complicăm mai mult. Am scris bine. Later edit: până la urmă au băgat banii. Prea târziu, impresia e făcută.