Despre cum nu cred că muzica actuală va deveni „oldies”

Orice aţi spune (câţi aţi spune) sunt convins că muzica de acum nu va avea privilegiul să devină „oldies”. Nu are de ce. Nu are motive, nu are puterea de a rezista vremii. Ocazional mă lovesc de ea ba prin mijloacele de transport, ba prin locuri publice, ba prin locuri private, ba pe la televizor. Mi se pare, cum spuneau sibienii vechi, tot de-un fel. Un „beat” computerizat, care dă impresia de unul şi acelaşi, un acompaniament digital la fel de unul şi acelaşi, o voce masculină sau feminină, aproape unisex, miorlăită ca a unui elev de a VII-a căruia şmecherii şcolii i-ai luat sandvişul pentru a infinita oară. Nimic care să mă atragă, care să mă facă să exclam „asta e!”. Fac aici referire în special la muzica „de consum” mai ales cea românească, ajunsă un copy-paste patetic după muzica de consum americană. De ce muzică de consum? Pentru că din ea se va selecta ceea ve vor fi „oldies”-urile viitorului.

Un fost coleg fotoreporter din vremea când marea cucerire a tehnicii în domeniu era aparatul foto electronic (dar tot pe film) îmi spunea atunci că muzica nu e muzică dacă nu poţi să o fluieri. Am râs de el, dar acum nu pot decât să îi dau dreptate. Pentru că majoritatea copleşitoare a pieselor care au rezistat vremii sunt melodioase. Pot fi fluierate, cântate la ocazii, singur sau în grup organizat. Cele de acum, cu excepţia manelelor (asta e!) nu. Deci nu au cum să ţi se întipărească în memorie. Nu sunt nici unice, nu au identitate, nu ies în evidenţă. Dacă iei însă hiturile rock’n ‘roll din anii 50, chiar dacă ele sună cumva la fel, sunt diferite şi ştii din prima care e a lui Bill Halley, sau Jerry Lee Lewis sau Chuck Berry. Iar isitoria poate continua. Nu ştii clar care piesă este a lui DJ x feat. Y, ori a unor vocali care sună similar, dar ştii care sunt Beatles sau Animals. Care e „When a Man Loves a Woman” a lui Percy Sledge sau aia cu „buibuibui” a lui Oscar Benton iru „Soţia prietenului mei” a lui Enrico Macias. Nu vei confunda vreodată ABBA cu Boney M, Alphaville cu A-ha, Mcihale Jackson cu Jackson Five, Tom Jones cu Andy Williams, Depeche Mode cu Kraftwerk şi Jean Michel Jarre cu Maurice Jarre. Valabil şi cu muzica românească veche unde e aceeaşi situaţie.

Acum şi cu muzica asta de consum, este o regulă ca ceea de făcea ca generaţiile trecute să sară pe pereţi şi să leşine la vederea idolilor de pe scenă, acum să fie ascultat în fotoliu, la modul serios spre academic şi rareori dansat decent, fără exagerări coregrafice ca atunci când spărgeau topurile.

Muzica ţărănească din secolele trecute şi marşurile soldăţoilor din perioada napoleoniană sunt acum ascultate la costum şi rochie de seară, în filaromonici. Jazzul care a debutat în cârciumi şi bordeluri, acum este un gen elitist gustat doar de nasuri simandicoase. Rockul care îţi rupea capul în tinereţe este aşa, un fel de seminar istoric acum. Chiar şi muzica populară, aia de o jucau ţăranii în praful uliţei în zona dintre cârciumă, biserică şi primărie, a devenit un gen aproape academic, frecventat de lumea bună pe la festivaluri.

Ei, toate aceste urme muzicale ale trecutului, care ridicau în picioare generaţii întregi de părinţi, bunici şi străbunici, merită să fie trecute şi considerate ca făcând parte din patrimoniul vocal-instrumental (în bine şi în rău, evident) al omenirii, pentru că au însemnat ceva şi au lăsat urme în memorie. A, şi mai e un detaliu aproape uitat. Muzica era compusă şi interpretată de oameni. Adică în spate muncea omul, nu calculatorul. Muzica era vie. Acum nu mai e. Deci nu va ajunge oldies pentru că nu are nici cum nici de ce.