Foto: Răzvan NEGRU
A fost odată ca niciodată o perioadă de pionierat când, graţie (sau din cauza, sau datorită, cum vă e percepţia pe tema asta) reţelelor sociale şi a online-ului, omul a descoperit că poate să vândă chestii. Chestii vechi. Pe bani bunicei spre buni. Lucruri pe care le ţinea uitate prin şopru, prin debarale, pivniţe, sertare secrete sau discrete, ori de acasă de pe la bunicuţa cea bătrână cu brâul de lână (noi spuneam „cu dinţii de lână”, dar asta era foarte urât) ori verii uitaţi de pe sate. Era începutul şi ca la orice început, cererea era mare, oferta nu prea, iar preţurile erau avantajoase pentru vânzători.
Aşa că a început Marea Scormoneală. Aparate de radio vechi, funcţionale sau mai ales nu. Pick-up-uri, televizoare alb negru şi magnetofoane. Discuri vechi, cărţi destul de vechi, unelte uitate ale unor ocupaţii uitate şi ele de când cu digitalizarea, jucării din vremea când se produceau în România, diafilme, afişe, numere vechi de înmatriculare, panouri de protecţia muncii, bibelouri, legitimaţii, acţiuni, diplome, cărţi poştale, distincţii comuniste, ziare vechi, reviste tot vechi, fotografii de familie, albume de familie, tablouri, lămpi petromax, truse de desen tehnic, manuale, pistoale de lipit sau aparate de pirogravat. Orice. Chiar orice.
Treaba a mers bine la început, deh, ca la început. Apoi oferta a început să crească iar cererea să scadă. La fel preţurile. Cărţile se vând deja la vrac şi la preţuri ruşinoase pentru o carte (şi nu erau/sunt cărţi proaste). Şi astfel au apărut vânzătorii care nu ştiau ce vând. Aveau şi ei ceva acolo, ştiau că e vechi, dar nu ştiau ce este. Îi gineşti uşor, sunt cei care sunt cu „rog o evaluare” şi „cam cât ar face”. Unele obiecte scoase la vânzare erau, nu aş spune gunoi, dar de categorie medie. Adică le puteai găsi la alţii, mai bine păstrate şi chiar ne-defecte. Altele însă le-aş putea oricând clasifica la categoria obiecte de patrimoniu al istoriei recente care oricând ar avea un loc într-un muzeu de profil (pe care oricum nu-l face nimeni).
Cea mai mare categorie plină de surprize este cea a fotografiilor. Nu a cărţilor poştale, ele erau oricum produse în serie, rareori vezi ceva rarissim acolo, chiar dacă ofertanţii solicită cam peste preţul pieţei doar pe considerentul că „e vechi, deci face banii”.
Efectiv am rămas uimit când am văzut la vânzare imagini din albumele de familie care pur şi simplu respirau istorie. Poze făcute pe stradă, prin anii ’30-40, care redau cât mai fidel atmosfera şi aspectul de atunci, ideale pentru recompunerea unui loc la anul 1930 şi ceva, unde au fost făcute (da, era şi Sibiul printre ele). Imagini cu eroi şi din viaţa militară interbelică sau chiar belică, al căror loc ar fi fost în muzeele militare nu la „hai la poze doamnaa!”. Imagini din perioada comunistă timpurie, care fie vorba între noi, sunt extrem de rare. La un moment dat cineva vindea fotografii în care apărea însuşi muzicianul Sile Dinicu, în posturi particulare. Sau imagini de la începutul secolului XIX, care oricând ar putea fişate într-o colecţie de muzeu.
Uimitor este că ele se dau la vrac, împreună cu poze de duzină caracteristice oricărui album de familie. La acelaşi preţ. La bucată sau la set. Albume dezmembrate pentru a vinde mai uşor. Pentru un ban în plus, ca deja o profesie: vânzător online de vechituri, uneori chiar samsar. Da, majoritatea vânzătorilor nu au vagă idee despre CE e în imagini. Pentru ei sunt doar nişte poze vechi şi atât. Iar cumpărătorii sunt ori unii care le ştiu valoarea, ori tot aşa, unii care cumpără ceva vechi ca să aibă ceva cechi pe care să-l vândă la o adică. O soartă destul de tristă pentru ceva care poate completa istoria neştiută a noastră.
Vlad IGNAT
Ovidiu BOICA
Cosmin Pal
Cosmin Pal
Vlad IGNAT
Vlad IGNAT
Vlad IGNAT
Vlad IGNAT
ADVERTORIAL
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Ștefania VESA
Lasa. dom’le, comentariile la liber!