Nu mai e despre „ce vezi”, ci despre „ce simți”: transformarea tăcută a turismului sibian

Dincolo de miza pe cifre, fluxuri și orașe care încă învăța să primească, turismul s-a mutat într-o zonă mai profundă: dinspre bifat obiective spre căutat sens. Adela Dadu, ghidul care a crescut profesional odată cu transformările prin care a trecut Sibiul, vede schimbarea în comportamentul turiștilor care nu mai vor doar să fotografieze piețe și biserici, ci să stea la masă cu o familie, să-și caute bunicii prin satele săsești, să simtă liniștea fără semnal. Sibiul nu mai este doar o destinație. Devine, încet, un loc în care oamenii vin să se regăsească. În curând Sibiul va fi conectat la alte două autostrăzi. Este orașul pregătit să acomodeze afluxul de turiști? Există risc de overtourism ori infrastructura publică și privată e nesatisfăcătoare?

Study Visit Transylvanian Highlands (Dragos Dumitru @ AJTS)

Ați început să lucrați în turism din 2006. Aveți experiență în domeniu dinainte ca Sibiul să devină Capitală Culturală Europeană? Care sunt cele mai importante transformări prin care a trecut turismul sibian în ultimii 20 de ani, la nivel de infrastructură, servicii, mentalitate și relația dintre actorii locali?

Adela Dadu, ghid de turism: În ultimii 20 de ani, clar s-a îmbunătățit foarte mult. 2007 a fost, pentru mulți, un an de revelație. Eu am fost și voluntar în Asociația „Sibiu Capitală Culturală Europeană” și am început chiar atunci. Terminasem facultatea și nu știam încotro merg și ce fac mai departe. Dar după anul cultural, când am văzut „boom”-ul acela, când au venit foarte mulți turiști, deja s-au creat locuri de muncă. Eu am fost angajată la Primărie, la punctul de informare turistică.

Cred că toată lumea a conștientizat importanța și impactul turismului și faptul că turismul și cultura merg foarte bine mână în mână. Sunt interconectate, complementare. Și, după aceea, au început investițiile reale în turism și în infrastructura turistică, pentru că până atunci se refăcuse centrul istoric, piețele principale, dar la nivel privat încă eram destul de slab: nu aveam nici pe departe structurile de cazare pe care le avem acum, nu aveam restaurantele de astăzi.

S-a diversificat oferta de cazare – de la hoteluri de cinci stele până la boutique hoteluri și o mulțime de Airbnb-uri. S-a diversificat și oferta HoReCa: restaurante, baruri, cafenele, terase – toate importante. Avem o diversitate destul de mare. S-a diversificat și oferta antreprenorilor locali din turism, oferta agențiilor, oferta ghizilor.

Unde mi se pare mie că încă suntem într-un punct în care ne mișcăm mai lent este infrastructura domeniului public. Avem tot mai mulți turiști, însă trebuie adaptată infrastructura. Aici vorbesc despre reabilitarea centrului istoric și a Orașului de Jos și extinderea zonei turistice în această parte a orașului, despre extinderea zonelor verzi, despre un sistem integrat de parcare, mai „smart”, pentru că acolo încă există probleme. 

Adela Dadu_Liars’ Bridge Tour (A Ronin’s Journey)

Ați spune că turismul s-a dezvoltat organic sau mai degrabă ca o strategie gândită pe termen mediu și lung?

A.D.: A existat la un moment dat o strategie, dar, din punctul meu de vedere, dezvoltarea a fost mai degrabă organică. Sigur, strategii există.

Și acum se lucrează la o astfel de strategie?

A.D.: Se lucrează, dar nu la nivelul la care ar trebui. Eu zic că avem nevoie de mai multă coordonare și de o strategie care, într-adevăr, să aducă împreună domeniul public și privat. Clar, se lucrează – cunosc mai mult sau mai puțin detaliile – dar e nevoie de o viziune comună, pe termen mediu și lung, adaptată trendurilor.

Turismul se schimbă ca tendințe de la un an la altul, în funcție de economie și de context, iar noi nu vorbim doar la nivel local, ci la nivel macro, internațional. Trendurile se schimbă: digitalizare, de exemplu – și aici suntem puțin în urmă – apoi un sistem integrat de date și statistici, unde iarăși nu stăm grozav. Avem viziune, avem experiență, dar trebuie cumva aduse la un loc și coordonate.

Ar fi utilă organizarea unui OMD (Organizație de Management al Destinației)?

A.D.: Da. Și este în discuție, se lucrează, din câte știu.

Ce ar trebui să aducă în plus OMD-ul?

A.D.: OMD-ul nu este doar o structură care face promovare și dezvoltă imaginea destinației. Vorbim de management strategic, viziune, cooperare, coordonare a actorilor locali din turism: nu doar hoteluri, agenții și ghizi, ci și autorități publice. Coordonare și o viziune comună.

Având o strategie, urmezi niște pași concreți. În plus, poți avea KPI-uri, repere clare, ca să măsori ce ai făcut și ce randament are. Altfel, fiecare lucrează separat: vedem că „merge”, dar nu ai în mână date concrete. Datele de la statistică sunt cele care sunt. Un OMD vine cu viziune, claritate, chestiuni aplicate, și unește ambele sectoare – public și privat. Asta e foarte important. Eu sper să mergem într-acolo.

Study Visit Transylvanian Highlands (Dragos Dumitru @ AJTS)

Ar fi OMD-ul o soluție sau un instrument de creștere și dezvoltare sau mai degrabă de „reparare” a ceea ce nu funcționează acum?

A.D.: Cam toate funcționează. Nu zic că nu funcționează, dar funcționează necoordonat. Fiecare vine cu imaginația și creativitatea lui; dacă le pui împreună, e mult mai simplu. Eu zic că e mai degrabă varianta de a aduce împreună lucrurile și de a avea o viziune coordonată, inclusiv pe partea de imagine, dezvoltare și promovare la nivel internațional.

Noi ne dorim să ne promovăm și intern – clar, turistul domestic e important – dar e foarte important și turismul la nivel internațional. Cum te poziționezi ca destinație? Ca destinație turistică județul Sibiu este ofertant: avem natură impresionantă, avem turism activ, drumeții, dar avem și turism cultural, de patrimoniu.

Acum, trebuie să te poziționezi cu ceva clar. Nu poți să vii și să spui „avem de toate”. Până la urmă trebuie să vezi unde vrei să te poziționezi, ce fel de turism vrei să faci, care e direcția – acel „unique selling proposition”. Și Sibiul, în ultimii ani, din ce am văzut și din discuțiile cu colegii și partenerii, vizează un „slow tourism”: turism lent, de calitate, ecoturism, sau măcar cu componentă de sustenabilitate.

Slow tourism – conceptul care vizează și extinderea duratei de ședere.

A.D.: Exact. Pentru că slow tourism-ul presupune minim două nopți de cazare și experiențe, activități – nu neapărat doar în localitatea respectivă, ci în împrejurimi. Și presupune să aduci actorii împreună, să se susțină. Dacă omul doarme la mine, îi recomand și vecinul: să mănânce acolo, să coacă pâine cu un artizan, să facă o drumeție cu un ghid local. Inclusiv prin OMD poți să-i aduci împreună, poți să profesionalizezi serviciile.

Da, și să-i înveți să se coordoneze și să lucreze împreună, astfel încât să-i oferi turistului activități și experiențe. Așa crește durata medie de ședere. Să ne transformăm dintr-o destinație de tranzit – pentru că, din păcate, încă suntem – într-una în care oamenii stau mai mult. Eu zic că dacă ajungem la o medie de două nopți, e bine. De acolo în sus, deja e un pas spre turismul lent, de calitate.

Miza nu e neapărat să avem foarte mulți turiști. Nu cred că destinația își dorește turism de masă, cu impact mare și beneficii mici. Mai degrabă calitate: turism individual, experiențial, cu oameni care vor să exploreze, să descopere. Și atunci îi poți ține mai mult aici. Asta e ideea. Vorbim de sustenabilitate, clar. Nu doar „vin și pleacă”.

Dacă ar fi să comparați Sibiul cu Maramureș (unde s-a construit metodic produsul turistic) sau cu Brașov (unde se gestionează fluxuri mari și interese divergente), unde credeți că s-ar așeza Sibiul pe o scară a maturității turistice?

A.D.: Sibiul reprezintă un fanion, să zic așa, pentru felul în care s-a organizat turistic de-a lungul timpului. Un exemplu clar este Asociația Județeană de Turism, care funcționează de foarte mulți ani și care a avut foarte multe proiecte.

Acum, e greu să compari. Brașovul este mult mai aproape de București și are Branul, Peleșul, Valea Prahovei. Maramureșul excelează printr-un turism al valorilor și tradițiilor; ei au rămas consecvenți pe imaginea asta și e foarte bine. Noi nu putem concura la același nivel, în afară, poate, de Mărginimea Sibiului.

Brașovul e deja altceva. Sibiul nu e nici într-o parte, nici în alta; e ceva diferit. Și, sincer, îmi e greu să-l „așez” pe o scară comparativă.

Dar cred că ne individualizăm prin turismul de calitate, turismul lent pe care am început să-l promovăm, prin evenimentele culturale – puncte de atracție foarte importante – și prin combinația dintre ofertă culturală și natură.

Plus că Brașovul are, cred, cel puțin dublu numărul de structuri de cazare față de Sibiu, deci ei pot gestiona altfel un aflux mare. Noi nu prea putem, iar asta e o provocare. În momentul în care se va face autostrada Sibiu-Pitești A1 suntem pregătiți să facem față unui posibil aflux de turiști? De asta zic că strategia pe termen lung trebuie să ia în considerare mai multe elemente: turism, industrii conexe, transport, economie, tot.

Ca viziune e ok, dar întrebarea e cât de pregătit ești să-ți vină turiști din zona respectivă. Și cum face față aeroportul. Avem două intrări importante. Dacă vrei să aduci companii multe: ok, ce faci cu turiștii când sunt aici? Dacă ai autostradă, ce faci când vin mai multe autocare, unde le parchezi? Ai structuri suficiente, ai hoteluri suficiente? Noi nici acum nu avem.

Trebuie să ne pregătim din timp. Inclusiv profesionalizarea oamenilor: dacă nu o facem la timp, ne trezim că improvizăm – cum am improvizat și prin 2007, într-o anumită măsură.

Cum s-a schimbat profilul turistului care vine la Sibiu?

A.D.: Citeam zilele trecute, când au fost făcute publice noile date de la Institutul Național de Statistică, că Sibiul e parcă pe locul trei în țară la numărul de turiști străini.

Avem mai multe profile, clar. Avem turismul clasic de autocar: vine, face un tur cultural, vizitează orașul, poate are câteva ore libere, ia o masă, doarme sau pleacă mai departe. E un turism simplu, clasic.

Apoi avem turismul individual, de familie sau de mini-grupuri – patru, cinci, șase persoane: prieteni, colegi – care fac un circuit prin țară. Majoritatea merg pe traseul București – sudul Transilvaniei: București, Brașov, Sibiu, Sighișoara; e zona cea mai căutată. Și ei merg, în principiu, tot pe turism cultural. La oraș mai adaugă poate Transfăgărășanul, alte destinații foarte promovate. Au șapte–zece zile, sunt selectivi în itinerariu.

Mai avem turismul de city break, mai ales datorită zborurilor: vin dinspre Cluj, vin dinspre București. Stau o noapte, două, explorează Sibiul și împrejurimile. Mulți fac day-trip-uri, ceea ce fac și eu: merg cu ei în excursii de o zi prin zona Sibiului.

Mai avem turiști activi, iar numărul lor crește de la un an la altul: hiking și trekking. Hiking e o drumeție mai lejeră, de exemplu în Colinele Transilvaniei, pe Via Transilvanica; trekking-ul e mai intens, în Făgăraș sau în Cindrel. Pe ambele avem creștere. Via Transilvanica are un rol esențial; se vede mai ales în nordul județului, în localitățile străbătute de traseu: cresc structurile de cazare, numărul Punctelor Gastronomice Locale (PGL). Se vede un shift spre un turist mai explorator, mai curios.

În ultima perioadă mergem și spre un turism cu elemente de wellbeing — poate e mult să-i zic așa, dar are componente: drumeție lejeră combinată cu yoga, cu spa. La nivel internațional trendul e în creștere: oamenii vor să se deconecteze, acel „digital detox”. Ne ajută și faptul că avem locuri unde nu ai semnal. E un profil care începe să se contureze, dar are nevoie de timp, de câteva sezoane, ca să-ți creezi oferta și imaginea și să devii cunoscut.

În general, noi acoperim o paletă foarte diversificată de turiști, dar trendurile noi sunt spre exploratori, curioși. Ca observație: anul acesta, din solicitările care vin la mine prin parteneri, văd mulți turiști din Statele Unite, Canada, Australia. Stau cam trei zile la Sibiu – măcar trei – ceea ce e foarte bine.

Și mulți cer experiențe: masă cu localnici, activități autentice. Și văd că majoritatea aleg masa locală într-un PGL. Tocmai mi-au confirmat niște turiști că vor neapărat să încerce mocănița – experiențe locale, cu ceva deosebit. Și asta e foarte bine; comparativ cu anul trecut, se vede o creștere.

Există o perioadă pe care o preferă?

A.D.: În general, cererea e mare până în octombrie, mai ales în septembrie–octombrie, sau în mai–iunie. Temperaturile extreme îi sperie – lunile de vară. Depinde și de vârstă: avem și turiști mai în vârstă, ei pot călători oricând; cei mai tineri, mai greu.

Mai sunt turiștii de croazieră: vin mulți pâna la București, fac croaziere pe Dunăre – sunt agenții mari. Aduc turiști până în București, apoi aleg excursii opționale: București, Valea Prahovei, Brașov. Sibiu resimte o „pierdere” aici, pentru că după zile pe croazieră sunt obosiți, sunt de multe ori mai în vârstă și nu mai au disponibilitate să stea mult în autocar. Și multe agenții zic: „Brașov e ca Sibiul, rămâneți acolo”. Dar sunt și mulți care vor să exploreze singuri și atunci vin spre noi, tocmai ca să se detașeze de zonele supraaglomerate. Vin spre Sighișoara, spre Sibiu.

Și aici apar oameni care spun clar: „Noi vrem sate, vrem biserici fortificate, vrem să interacționăm cu comunitatea locală”. Vor o experiență. Și asta e în creștere, ceea ce mă bucură.

Asta înseamnă că destinația începe să aibă o imagine în exterior. Se merge mult și pe „word of mouth”: se recomandă între ei, își trimit poze.

Un profil care s-a conturat tot mai bine în ultimii ani: turiști, mai ales americani sau canadieni, ai căror bunici sau străbunici (uneori chiar părinți) se trag din zona noastră. Înainte de Primul Război Mondial au migrat în State, iar ei, ca a doua sau a treia generație, sunt curioși: se simt în siguranță și zic „hai să vedem locul de unde se trag ai noștri”. Sau sunt și cei care au migrat în perioada interbelică ori în preajma celui de-al Doilea Război Mondial. Este acel „heritage tourism”, un profil nou, cu oameni care vin deja cu notițe, cu informații.

Vin în funcție de satul de origine; mulți sunt foști sași și îmi spun satele în germană, cum le știau bunicii. Încercăm să facem cercetare: ajungem prin cimitire, prin arhive locale. E un turism bun, pentru că oamenii vor să-și înțeleagă rădăcinile. Și vor să stea aici, să simtă atmosfera locală – fie că sunt sași, români, nu contează.

Sunt ca scenariile de film de sărbători, când actorul principal pleacă undeva să își regăsească familia, rădăcinile.

A.D.: Da. Și sunt emoționați. Am avut, de exemplu, un fost congresmen american, care a venit la Arpașu de Jos în căutarea legăturilor de familie. Sunt mulți care se simt legați într-un fel sau altul de aceste locuri și vin să caute, să înțeleagă.

Până unde se poate dezvolta turismul fără să pună presiune pe comunitatea locală? Cum identificăm acest echilibru, ca să evităm situații de overtourism? Sunt deja cunoscute situațiile din Croația, unde este interzisă tragerea trolerelor cu roți zgomotoase pe străzile din centrul vechi istoric pentru a reduce poluarea fonică, sau din Spania, unde localnicii reclamă fluxul de pasageri ridicat pe transportul public.

A.D.: Asta e problema overtourismului, da, și e periculos. În momentul în care turismul impactează negativ comunitatea locală sau mediul, atunci ai o problemă. Poți vorbi și despre natură: când ai trasee supraaglomerate, când se lasă gunoaie.

Transfăgărășanul e exemplul clasic: acolo deja avem o problemă mare. Tot există discuții: barieră, taxă de drum – dar o taxă nu e neapărat soluția. E o rezervație naturală; dar ce facem când ai kilometri de mașini care stau cu motorul pornit? Nu e în regulă. Și fenomenul urșilor e scăpat de sub control. Asta e un exemplu clasic de overtourism cu efect negativ.

Putem vorbi în cazul Sibiului de overtourism sau, mai degrabă, orașul – infrastructura publică nu e pregătită?

A.D.: Încă nu cred că suntem la nivelul la care să vorbim serios de overtourism în Sibiu. Poate sunt momente: festivalul de teatru sau evenimentele mari – în iunie, când are loc FITS, e vârf de sezon cu sau fără festival. Atunci sunt foarte mulți turiști și apare disconfort pentru sibienii din zona centrală: nu găsesc parcare, e aglomerat.

Nu aș zice că suntem încă la riscul de overtourism ca destinație, în afară de Transfăgărășan. Avem momente de vârf care durează două–trei săptămâni și cred că pot fi gestionate mai bine. Eu n-aș îndrăzni să vorbesc încă de over-tourism la Sibiu.

Nu suntem încă pregătiți pentru un flux foarte mare. Se vorbea de puțin peste 600.000 de turiști la o populație estimată de 135.000. Pare mult, dar nu vin toți odată; e un flux de turiști dispersat pe 12 luni. Totuși, înțeleg disconfortul comunității în anumite perioade.

E mai scumpă viața în Sibiu în urma prezenței turiștilor?

A.D.: Prețurile sunt mari, dar și costurile sunt mari; nu intru în discuția asta, fiecare își face prețurile. Atâta timp cât există cerere – oferta și cererea se reglează împreună.

Unde cred eu că putem interveni foarte bine este extinderea sezonalității – și asta ține de turism sustenabil și de viziune pe termen lung. Dacă reușești să-ți extinzi sezonul, să nu mai ai doar din a doua jumătate a lui aprilie (Paști) până în octombrie… Târgul de Crăciun ajută, pentru că ai turism și în decembrie, dar ideal ar fi să începi din martie și să ai și noiembrie.

Dacă reușim măcar două săptămâni în martie și două în noiembrie să extindem sezonalitatea și, poate, iarna să avem mai multe city-break-uri, atunci ar fi mai relaxat. Ideea este să decomprimăm perioada foarte concentrată și să aducem turiști și în extrasezon. Asta e o parte din turismul sustenabil: să fii activ cât mai constant, nu să ai 100.000 de turiști în iunie și zero în ianuarie.

Și mai e ceva: toți vor în centrul Sibiului. Se documentează online, se iau tot mai mult după recenzii și se creează supraaglomerare acolo unde ai cea mai multă promovare. Tot printr-o viziune comună putem găsi soluții. De exemplu, să nu fie toate evenimentele mari doar între iunie și octombrie. Să vii și cu câteva în aprilie, de ce nu?

Ieșim din centrul istoric al Sibiului și evadăm în mediul rural unde întâlnim Punctele Gastronomice Locale. Credeți că pot funcționa ca un magnet pentru turiști sau sunt mai degrabă etape într-un traseu prestabilit?

A.D.: Eu zic că pot fi magnet, atât pentru turiști români, cât și pentru turiști străini. Un punct gastronomic local, așa cum îl văd eu, nu e doar o experiență culinară. Acolo e o poveste: o familie, o mică grădină – pentru că asta înseamnă PGL; o parte din ingrediente trebuie să fie din producția lor sau din vecinătate. Iar ceea ce gătesc și oferă trebuie să aibă o poveste: a preparatului, a locului, a familiei.

Noi nu mai avem atât de mult meșteșug și artizanat, dacă ne comparăm cu Maramureșul sau Bucovina. Nu mai avem tradițiile acelea vizibile peste tot. În schimb, experiența gastronomică poate fi ceva foarte special pentru turiști.

Ai gusturi foarte bune, ai povestea preparatului. De exemplu, începe sezonul de leurdă: ai tot felul de preparate pe bază de leurdă, culeasă din pădure. Ai povestea, ai atmosfera și ai omul.

Am fost recent cu colegii la târgul de turism de la Madrid și am văzut trenduri clare: „human connection” – conexiunea cu oamenii. PGL sunt triggere extraordinare: nu oferă doar mâncare, oferă tot ce e în spate.

Aici insistă și colegii din rețeaua Colinele Transilvaniei, pentru că cele mai multe PGL le avem în nordul județului, în satele săsești. Au făcut chiar recent un atelier. Au adunat oamenii de la puncte, au gătit împreună, au învățat. E foarte important să învețe.

Și mai e ceva: oamenii care au PGL nu au experiență în turism. Trebuie sprijiniți. Eu lucrez cu câțiva să interacționeze cu turiștii, să-și depășească sfiala: „Păi, noi le punem de mâncare și ne retragem”. Nu. Nu te retragi. Stai acolo, pentru că tu ești parte din poveste și asta așteaptă turiștii.

Punctele gastronomice nu sunt doar locuri unde mănânci bine și pleci. Stai două-trei ore și trăiești o poveste. Iar turiștii își amintesc: „ce bun a fost preparatul”, „ce drăguță a fost tanti”. Eu, ca ghid, stau cu ei toată ziua, dar când le spun „mergeți și stați acolo, trăiți povestea cu familia”, asta rămâne.

Study Visit Transylvanian Highlands (Dragos Dumitru @ AJTS)

Spre final, nu vă întreb care sunt obiectivele preferate de turiști, ci care sunt obiectivele preferate de dumneavoastră?

A.D.: În județ, fără îndoială, mie îmi plac Colinele Transilvaniei. Dacă până la o vârstă mi-a plăcut foarte mult zona Mărginimii și munții și am explorat-o, acum mă simt foarte legată de nord, de satele săsești, cu precădere de Biertan, Richiș, Alma Vii, Copșa Mare. Nu neapărat doar datorită patrimoniului – deși e extraordinar, arhitectural, cultural, plus natură – ci și datorită comunităților.

Am simțit mereu acolo voință, am simțit că oamenii înțeleg ce se întâmplă și că putem să ne coordonăm și să lucrăm bine împreună. Eu nu-mi fac griji când am turiști și merg în zonă. Oamenii de acolo știu să-și facă treaba foarte bine.

Încurajez lumea, inclusiv localnicii, să descopere, pentru că noi înșine nu ne cunoaștem destinația. Chiar și eu, după atâția ani, găsesc câte ceva nou și în oraș. Ai tot timpul ce să descoperi.

Cred că ar ajuta mult acel „local awareness”: să-ți cunoști propria destinație și s-o explorezi. E esențial.

Cred că stăm bine cu turismul, dar putem și mai bine: mai organizat, mai structurat, fiecare să-și știe rolul și ce are de făcut. Din punctul ăsta de vedere, eu zic că avem tot ce ne trebuie.

Interviu publicat în ediția print din 26 februarie 2026 în suplimentul Tribuna Financiară, în fiecare joi