Foto: Răzvan NEGRU
Îmi amintesc că mai demult era o modă ca oamenii să sesizeze chestii la ziar. De obicei mărunţişuri, răzbunări proprii, făcături sau chestii chiar reale, dar nu care să însemne ceva grav la nivel de comunitate. Uite, de exemplu că ăla nuştiucine de pe funcţia decizională care este ea, şi-a făcut vilă din furăciuni şi şi-a pus amanta ca şef adjunct. Sau că magistratul X e corupt pentru că a fost el/ea, victima, făcută la un proces. Sau, caz concret păţit de mine, că preotul din localitatea de Sus sau de Jos sau Deloc, vinde enoriaşilor nu mai ştiu ce, parcă brazi de Crăciun sau de alte ocazii. Tu, ca jurnalist, ai două opţiuni: să-i dai drumul aşa, haiduceşte, să se uimească lumea de ce mare meseriaş eşti, apoi să te trezeşti cu un superb proces de atentat la dreptul la propria imagine sau defăimare sau ambele. Unde să te întrebe aşa, frumos şi administrativ, „în baza a ce?” ai lansat tu chestiile acelea. Iar tu vei spune că ţi le-a spus Nea Franzelă, sau un grup de cetăţeni revoltaţi sau un binevoitor sau un ss indescifrabil. Iar sala va râde mai ceva ca la aia cu „n-am găsit altă rimă” cu Caragiu şi Diaconu. Că au spus nimic şi că tu eşti răspunzător de cele scrise pentru că e semnătura ta. Pentru că reclamanţii te-au folosit ca pe un fraier ca să-şi regleze nişte conturi personale iar de vor fi luaţi al întrebări vreodată ar băga aia cu „cine, noi? Vez’dom’le de treabă!”. Dar ăsta e cazul nefericit.
Cazul fericit este atunci când tu îţi dai seama că România este ţara neasumării vreunei răspunderi. Că mai bine stai de o parte şi profiţi, băgând sau nu strâmbe ocazionale. Am spus că am păţit şi eu din acestea. Şi scăpam uşor de bătaia de cap. Le ceream „binevoitorilor” şi bunilor cetăţeni o sesizare scrisă. Cu nume, prenume, date de contact. Evident cu promisiunea că nu vor fi făcute publice şi nu vor fi date terţilor decât în caz de chestii din acestea juridice. Fair enough, nu? Ei, aici intervenea falia. Gata, dintr-o dată spiritul cetăţenesc războinic dispărea subit. „Aaaa, nuuu. Păi scrieţi dv. aşa, ca de la cineva”. Ok, îi spuneai că nu scrii, el te acuza de neprofesionalism şi de „păi ce presă sunteţi voi” şi ameninţa că merge la alţii „mai serioşi”, ca să te oftici. Atunci tu făceai pasul acela înţelept: îi spuneai că n-are decât, treaba lui, la revedere.
Dar toată povestea asta denotă calitatea aceea românească de a nu dori să răspunzi pentru ceva.
La fel ca atunci când e o problemă din aceasta colectivă, ce trebuie rezolvată urgent, să zicem, o solicitare către o autoritate sau un „hai să facem”. Totul e super, totul e pe „da-da, trebuie făcut ceva că nu se mai poate”, până la asumarea responsabilităţii sau a părţii tale de responsabilitate. Acolo, gata, se închide la pită. „A, cine eu? Eu nuuu”. „A păi nu aşa, nu mă băgaţi în faţă, stau eu în rândul 14 banca mea de la geam”. De ce? Simplu. Pentru ca nu cumva, în caz de ceva, tu să fii obligat să stai faţă în faţă cu adversarul, om sau instituţie.
Interesant cum te plângi de toate relele din scară, stradă, cartier, oraş, judeţ, ţară. Dar cân de să faci ceva, să mişti ceva sau măcar să încerci ca să ai satisfacţia că ai încercat, chiar dacă poate nu reuşeşti mare lucru, te dai unul sau mai mulţi paşi în spate, că de ce tu ca să te expui şi nu altul, că să facă ăla sau celălalt, că nu e treaba ta, că nu te bagi, că lasă. Dar, dacă treaba iese bine, să fii şi tu în rândurile celor care profită.
Românii ar trebui să lucreze mult la chestia asta cu asumarea. Asumare înseamnă şi curaj. Cum adică tu te dai mare urmaş al vitejilor daci (şi romani), al dorobanţilor de la Plevna şi eroilor de la Mărăşeşti, dacă tu ai probleme cu privire la a lua o decizie sau a semna ceva?
Nekta Ioana DEDU
Răzvan NEGRU
Ștefania VESA
Ștefania VESA
Vlad IGNAT
Cosmin PAL
Ștefania VESA
Ștefania VESA
Ștefania VESA
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Adrian POPESCU
Cum, cand toate vedetele (de carton) de pe la noi spun: Sunt asumata, mi-am asumat relatia/ …