Fosta strălucire a trupelor care au fost odată sau de ce nu mai merg la concerte cu „veterani”

Un amic mi-a spus odată că nu ar dori să se mai întâlnească acum cu fosta lui iubire din liceu sau facultate, pentru că preferă să o reţină în minte aşa cum era ea atunci. Ideea mi se pare OK: să îţi aminteşti de cineva/ceva aşa cum era în culmea cum să-i zic, înfloririi, în perioada de glorie. Aşa consider eu că e şi cu trupele sau cu soliştii celebri. Nu mă vei vedea niciodată călare pe scaune şi rotindu-mi geaca deasupra capului sau dând din cap în faţa scenei acum, la trupa la care făceam asta acum 30 de ani. Nu doar din motive de vârstă, „nu se face” şi de „uite şi la ăsta” ci şi din motive de vârsta lor. Deşi dacă ar fi cei de atunci sunând ca cei de atunci, nu garantez comportamentul meu.Numai că nu e şi nu va fi aşa.

Da, mulţi dintre cunoscuţi şi prieteni merg, la noi sau în alte ţări de concerte pline, ca să vadă şi ei, după decenii, o trupă sau un vocalist care îi topea când aveau 20 de ani. Trupe cu nume, cântăreţi cu renume. Este opţiunea lor şi o înţeleg. Ştiu despre ce e vorba, e un fel de amor stabil care ţine indiferent de piedicile trecerii timpului sau ale schimbării de componenţă sau chiar a calităţii interpretării „atunci” versus „acum”. Te bucuri că-l vezi pe vocalistul X chiar dacă nu mai are vocea aia din anii ’70. Eşti încântat de să zicem fetele anilor ’80 din topurile germane sau britanice, chiar dacă acum nu mai arată cum arătau când lipeai tu pe pereţii camerei postere din Bravo sau Popcorn cu ele şi nici la cântat nu mai sună cum sunau. Înţeleg, dar nu sunt de partea asta a baricadei.

Am încercat şi eu un experiment din acesta nostalgic, la un concert prin Dumbrava, cu „veterani” ai muzicii uşoare şi rock. Bun, nu pot spune că sunau prost, dar lipsea ceva. În cazul trupelor, lipseau oameni din componenţă. Plecaţi sau plecaţi dintre noi. Cei noi nu sună cum suna cel vechi, deci nici trupa nu mai sună. La fel în cazul soliştilor, că nici ei nu mai sunt cei de atunci. Nu mai au nici capacităţile vocale de când erau pe culmile celebrităţii. Iar să pretind că nu s-a petrecut nimic, că e tot aia şi că timpul s-a oprit în loc, nu pot. Oricâtă simpatie şi uneori compasiune aş avea pentru cei de pe scenă.

A, ei cântă piesele tinereţii mele/noastre. Păi le cântă în aşa fel încât nu tu redevii tânăr ca atunci, ci realizezi cât timp a trecut şi cât a înaintat în vârstă şi el, şi tu, şi muzica. Iar dacă peste primele treci că ăsta este mersul, peste faza cu muzica treci mai greu. Pentru că, oricât s-ar strădui, nu mai sună. Iar eu, dacă vreau să mă întorc atunci în timp, că de aia plătesc (sau nu, dacă e mocăciune) bilet, vreau să sune ca atunci. Că asta ar fii ideea unui concert retro, vintage, come-backs au cum vrei să-i spui.

Da, sunt adeptul pieselor de aur în componenţa de aur la vârsta de aur. Alţii pot prefera altceva. Tot respectul meu pentru preferinţele lor, dar dacă o aud acum pe Loredana cântând „Bună seara iubito” fără Caramitru ca recitator, fără sintetizatorul acela al lui Adrian Enescu şi fără vocea ei de atunci, consider că este altă piesă. La fel şi cu trupele faimoase (nu le numesc ca să nu fiu acuzat de „shaming” sau „ageing”, dar îmbătrânite şi în componenţă şi în muzică sau aşa de schimbate încât doar numele le-a mai rămas. Asta chiar dacă publicul este un simpatic şi pe bucuri când îi vezi că, de dragul amintirilor, caută să redevină tineri şi să simtă ceea ce simţeau atunci. Dar nu e tot aia. Cel puţin aşa spun eu. Voi faceţi cum vreţi.

Mai fericiţi sunt cei care sunt pe clasică. Compozitorul e tot acela, orchestra este tot timpul fresh, totul sună la fel şi după 300 de ani.