Cum să fii victimă şi complice în cazuri de violenţă domestică

Nu vă ascund că o vreme mă ocupam intens de informaţiile venite de la poliţie care se refereau nu doar la şoferi testaţi alcoolscopic, pierderea controlului direcţiei de mers sau prinşi în flagrant în timp ce. Ci şi de cazurile de violenţă domestică. Adică, direct şi pe româneşte, bătăile în familie (familie cu acte sau fără). Cu ocazia asta am observat şi eu amploarea fenomenului. Adică, bun, nu e unul general, ca parcările pe loc nepermis sau cozile la farmacii înainte de amiază (spre seară nu e nimeni, toţi sunt acăsică la teveu) dar este totuşi de remarcat. Plus că poliţia face publice doar intervenţiile care au fost reclamate, că sunt destule ascunse sub preşul domiciliului conjugal, pe post de „ce te bagi bă în viaţa noastră!”

În lumea aceasta, ca să nu zic în tot universul, regula e că orice efect are o cauză care îl generează. Deci şi bătaia în familie, adică, în general, atunci când i se pune pata ăluia să bată la perechea sa, are o cauză.

Probabil unii se miră cum de uite domnule unde s-a ajuns. Păi uite de ce s-a ajuns. O dată pentru că majoritatea cazurile acestora făcute publice, sunt prezente în zona aceea a cuplurilor ne-convenţionale, adică nu de „împreună la bine şi la greu”; şi mai ales în anumite condiţii de promiscuitate socială, zonă unde instinctul primează raţiunii şi sentimentului. Concubinul din satul A nu poate concepe că virgulă concubina din satul Y nu mai vrea să concubineze cu el, îl apucă furiile şi intră peste ea în casă, iar restul este „aflăm de la poliţie”.

Numai că aici intervine chestia. Victima nu cumva e complice la propria agresiune? Şi asta nu doar în cazurile „sociale”, ci şi în cazuri mai cum să zic, „spălate”? Adică, vorba aia, tu eşti perechea lui. Deci e normal să ştii dacă e blând sau violent, dacă face urât la băutură sau în general, dacă e vorba aia, tare-n pumn. Ba chiar de aia l-ai ales, ori ca pe un trofeu că erau toate rupte după el de ce mascul era dar l-ai revendicat tu, ori aşa, că „te simţeai în siguranţă cu el” şi i-a spart odată botul la unul care se ţinea după tine. Şi, o dată cu trecerea timpului, calităţile astea musculoase au devenit din generatoare de stare de bine, generatoare de pumni casnici. Că relaţia asta instinctuală se răceşte iute şi ţi se cam urăşte de ceea ce vezi zilnic, în favoarea unei cine ştie cărei noi prospături din decor.

Tot aici intervin sau mai degrabă interveneau, (şi s-au moştenit ca atare), cazurile când perechea ţi-o alegeau alţii. Adică ai tăi şi ai ei. Tu aveai fata ta, pe care o iubeai. Ea avea băiatul ei, pe care l-ar fi urmat oriunde. Numai că zbaing, Consiliul Multifamilial a decis altceva. Nu tu cu ea, ci tu cu alta şi ea cu altul, dacă e cazul cât de poate de diferiţi şi de diametral opuşi. Pentru că avere, pentru că asociere în scopuri profitabile, pentru că „lasă că dragostea vine şi ea cu timpul”. Aşa că normal ca în noua familie sau alianţă microeconomică, dragostea reciprocă să NU vină cu timpul, ci doar sila şi nervii când vezi cu cine îţi împarţi viaţa. De aici ura, aşteptarea să o comită şi răzbunarea transpusă în violenţă domestică. Pentru a camufla porcăria asta, colectivitatea a decis că aşa e normal. În casă, ea tăcea şi strângea din dinţi, el strângea din dinţi şi da. Şi bineînţeles că în loc să-l lase, prefera să trăiască în teroare, ca nu cumva „ce-o să zică lumea”. Ei atunci ea nu mai e doar victimă, ci şi complice. La fel cum complice eşti atunci când taci, când decizi să alegi muşchii în loc de inimă, sau când o dai pe aia cu „aşa sunt bărbaţii”. Ei, în cazurile acestea tu alegi să fii victimă şi complice în cazurile de violenţă domestică. E aşa sau nu? (întreb foarte serios).