Când Sibiul se căznea să o dea pe „energie verde”. Proiectele ratate de alimentare cu energie solară din perioada ceauşistă

Până nu demult, în Ştrand, în pătratul compus din străzile Maramureşului, Haţegului, Vrancei şi Bucovinei, se afla cea mai ciudată parcare din tot Sibiul. Maşinile locatarilor din blocurile de aici se odihneau sub un schelet din beton armat care spunea el că a fost ceva, dar nu era clar ce. Mulţi sibieni nici acum nu au idee despre ceea ce a fost. Ce a fost acolo?

Probabil dacă s-ar face o istorie a tentativelor de înlocuire a energiei „clasice” cu cea „verde”, din cele mai vechi timpuri până astăzi, locul acesta ar avea dedicat un capitol aparte. Pentru că aici avem un exemplu de prima tentativă de folosire în masă a energiei solare în scopuri casnice.

Acţiunea se petrecea fix în cea mai urâtă perioadă a regimului ceauşist, ca cu restricţiile la curent şi gaz metan, cu frigul din case şi lipsa apei calde, era radiatoarelor din BCA care îţi prăjeau tabloul electric de pe scară şi a lui „hai să ne îmbrăcăm ca să ne culcăm”. Se dorea (ca şi acum dealtfel) să se consume cât mai puţină energie „convenţională” în favoarea celei alternative. Nu a mers. Construcţia aceea din capătul Ştrandului făcea parte din istoria neştiută sau doar uitată a Sibiului. O istorie la care vom căuta să-i dăm de cap aici.

Ceauşescu, un preşedinte „verde”…

Puţini ştiu că primul care a promovat ideea de folosire a energiei „verzi” în România a fost nimeni altul decât preşedintele Nicolae Ceauşescu. Crizele energetice interne şi internaţionale, obsesia dictatorului de a achita datoriile externe chiar cu preţul bunăstării românilor „de jos”, prioritizarea consumului industrial de combustibili în defavoarea celui casnic ce era restricţionat la maximum, a dus la căutarea unor alternative „neconvenţionale” de fabricare e energiei. Se miza pe aceleaşi alternative ca acum şi ar fi adus, teoretic şi utopic, energie ieftină şi din senin (la propriu). Astfel, Ceauşescu ajungea fără să ştie, printre primii preşedinţi „verzi” ai mapamondului, care a inclus energiile „alternative” în politica de stat a partidului Comunist şi implicit a României. Începând din anii ’70 şi cu un punct culminant în anii ’80, a existat o întreagă campanie de promovare a folosirii acestor energii: ştiri, reportaje, interviuri, articole de popularizare, materiale ştiinţifice. Culmea e că erau promovate, pe un ton pozitiv, şi informaţii de „dincolo” din lumea capitalistă, zonă de obicei caracterizată ca fiind „a răului”.

Una dintre primele referiri la „noua energie” apare în noiembrie 1974: cotidianul oficial al României, „Scînteia”, publică pe 16 noiembrie un document: Rezoluţia Conferinţei Naţionale a Cercetării Ştiinţifice şi Proiectării, unde se pomeneşte de „introducerea în circuitul economic a surselor noi de energie folosite de tehnica spaţială”, cu referire clară la energia solară care alimenta sateliţii.

Dacă referirea aceasta a fost una mai scurtă şi mai generalistă, în schimb în 1979 treaba este luată în serios. Pe 24 iulie, Scînteia publică proiectul „Programului-directivă de cercetare şi dezvoltare în domeniul energiei pe perioada 1981-1990 şi orientările principale pînă în anul 2000”, unde la capitolul „Dezvoltarea producţiei de energie” se precizează că „se vor urmări perfecţionarea tehnologiilor de captare şi folosire a energiei soarelui”, tipizarea soluţiilor existente şi elaborarea de noi soluţii în domeniul construcţiilor şi arhitecturii solare, realizarea de sisteme eficiente pentru transformarea energiei solare în căldură cu parametri ridicaţi, inclusiv pentru conversia ei directă în energie electrică; se vor intensifica, de asemenea, cercetările privind stocarea curentă şi sezonieră a căldurii solare”.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Energia solară devine politică de partid

Problema dezvoltării energiilor alternative şi a folosirii lor devine o preocupare (cel puţin la nivel propagandistic) a Partidului Comunist Român şi chiar subiect de expunere la Congresul al XII-lea al partidului, din noiembrie 1979. Aici, Virgil Trofin, unul dintre „greii” PCR, dar atunci vorbind doar ca delegat al organizaţiei judeţene de partid Brăila, spunea că în acel an „s-au definitivat, experimentat şi au fost aprobate 11 proiecte-directivă şi soluţii tipizate pentru folosirea în industrie, agricultură, învăţămînt şi locuinţe a energiei apelor geotermale, a energiei solare, a valorificării energetice ,a deşeurilor menajere, precum şi a tehnologiilor pentru obţinerea gazului combustibil de fermentare (biogaz)”. Tot el anunţa că România va trebui să obţină „prin valorificarea noilor surse”, pentru 1980, un aport energetic de cel puţin 200.000 t.c.c. (tone combustibil convenţional), cantitatea urcând în 1985 la peste 2,1 milioane t.c.c.

Nu ştim ce şi cât s-a realizat din „target”-urile tovarăşului Trofin, cert este că „solarele” devin deja literă de lege în România socialistă. La 2 iulie 1981 se anunţă legea „pentru adoptarea Planului naţional unic de dezvoltare economico-socială a României în perioada 1981-1985”, unde la Art. 5, se prevede, pe lângă construirea de hidrocentrale şi centrale nuclearo-electrice, şi „folosirea surselor noi de energie – ape termale, energia vîntului, energia solară, biogaz, biomasă – restrîngîndu-se consumul de hidrocarburi”.

În aprilie 1982, Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român adopta o Hotărâre „cu privire la realizarea programului de producere a energiei în cincinalul 1981-1985 şi dezvoltarea bazei energetice a ţării pînă în 1990” unde se menţionează că „se vor intensifica cercetările şi lucrările de investiţii în vederea creşterii aportului surselor noi de energie în balanţa energetică”, prevăzându-se ca acestea să producă în 1985 5.500.000 t.c.c. energie electrică sau termică, ajungându-se, în 1990, la 7-10.000.000 t.c.c.

Pe hârtie şi de la tribună, treaba mergea excelent şi cu perspective strălucite, dar realitatea din teren era alta. Elena Ceauşescu, soţia dictatorului, era nemulţumită. A spus-o pe 29 mai acelaşi an, la plenara Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie: „Avem rămîneri în urmă, pe care trebuie să le recuperăm, în ceea ce priveşte folosirea practică a surselor noi şi refolosibile de energie – energia solară, în diferitele ei forme, energia vîntului şi valurilor, biomasa, energia geotermică şi altele. Este necesar ca cercetarea şi ingineria să accelereze lucrările de perfecţionare a soluţiilor realizate pînă în prezent pentru valorificarea acestor surse, în mod accentuat în producţia de energie a ţării, pentru aplicaţii industriale In condiţii economice”.

Aici apare deja o parte din cruda realitate: energiile „verzi” nici măcar nu prea aveau utilajele şi mijloacele ca să fie produse. Adică treaba se cam lălăia. Situaţie confirmată în 1984, când la Congresul al XIII-lea al PCR se discuta despre o directivă privind „Creşterea puternică a rolului cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice in asigurarea progresului economico-social al României socialiste”, făcându-se referire li şi la „intensificarea cercetărilor ştiinţifice şi perfecţionarea tehnologiilor pentru folosirea surselor noi de energie a soarelui, vîntului, biomasei, apelor geotermale…”

După un an, în 1985, la 1 decembrie, apare în Scînteia un apel-Hotărâre a Congresului Ştiinţei şi Învăţământului care solicita, pe un ton imperativ, celor care lucrează în geologie, industria extractivă şi în energetic să intensifice cercetările şi să acţioneze „în direcţia perfecţionării tehnologiilor pentru folosirea surselor noi de energie a soarelui, vîntului, biomasei, apelor geotermale şi altele”

Cântecul de lebădă al „sustenabilităţii” în versiune comunistă este cântat fix la două luni înainte de victoria Revoluţiei din 1989. Pe 22 octombrie se publică în Scînteia, cuvântarea Elenei Ceauşescu la Plenara Consiliului naţional aş Ştiinţei şi Învăţământului unde face referire (şi) la sarcinile „care revin cercetării în domeniul energetic, care trebuie să contribuie mai activ” la promovarea mai largă a surselor noi de energie” ca biogaz, energia solară, geotermică, şi eoliană.

Din 1990 povestea energiilor alternative a rămas cumva suspendată, probabil aşteptând perioada actuală când cam în acelaşi mod cam forţat, să se impună folosirea de energii alternative, cu accent pe cea solară şi eoliană. Dar cum era cu Sibiul?

Sibiul „solar”, începuturile: trâmbiţarea directivelor de la Bucureşti

Fiind ordin de sus să devenim „verzi” e normal că şi Sibiul a căutat să se încadreze în cerinţele Partidului în materie de „surse noi de energie”. La început, presa locală (adică Tribuna Sibiului) doar trâmbiţa solicitările ceauşiste şi diverse directive adoptate la diverse întâlniri şi întruniri, alături de ştiri despre cele mai noi realizări tehnice în materie de pe tot mapamondul (la ştiri externe!).

Prima referire la ceva „solar” ca sursă de energie apare în 1973, când, la 30 noiembrie, este publicată cuvântarea lui Ceauşescu la Plenara comună a Comitetului Central al Partidului Comunist Român şi Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice și Sociale a României. În ea dictatorul face una dintre primele sale referiri la energia neconvenţională, în contextul… uscării produselor agricole, care consumau – zicea el, tovarăşul – prea multe resurse.

La fel, în 15 decembrie 1977, aceeaşi Tribuna Sibiului publica „Orientările generale cu privire la întocmirea planului cincinal de dezvoltare economico-socială a României în perioada 1981-1985” unde la capitolul energetică, se preciza clar că „Se vor elabora soluţii pentru utilizarea de tipuri noi de energie (solară, geotermică, eoliană), îndeosebi la încălzirea spaţiilor industriale, locuinţelor şi a apei menajere, la sere, în procesele de uscare din industrie şi agricultură, la lucrări de irigare etc”.

Propuneri, proiecte şi „bătăi de cap”

Prima idee de folosire a energiei „noi” în producţie este menţionată în noiembrie 1980, când, într-o anchetă ce a avut ca subiect fabrica „Record”, se face referire că, pentru încadrarea în costurile de producţie, ar trebui folosită şi energia solară. Pe 12 decembrie se recunoaşte că faza cu solarele şi eolienele e simplă atunci când o ceri de la tribuna vreunui congres sau consfătuire, când te baţi cu pumnii în piept şi iei angajamente în numele altora, dar e complet diferit când trebuie să o pui în practică.

Din articolul „Energia solară, deocamdată produce doar… bătăi de cap” aflăm că Sibiul stă (adică stătea) bine în materie de… soare, cu 1. 900-2.000 de ore anual. Chiar dacă între dorinţă şi putinţă e o diferenţă mare, apar primele puneri în practică, la modul experimental, a „solarelor” la Sibiu, în oraş şi judeţ. Astfel, în 1978 („în urmă cu doi ani”, zice autorul) a fost montată pe Casa de Cultură a Sindicatelor o staţie-pilot experimentală, pentru pentru prepararea apei calde menajere. S-a reuşit ca la o suprafaţă captatoare de 1,9 mp să se obţină peste 100 l apă/zi la temperatura de 48 de grade Celsius. În 1989, Centrul Judeţean de Proiectare Sibiu a finalizat proiectul unei instalaţii solare cu 12 panouri solare care asigura încălzirea apei sărate la Ocna Sibiului. În 1980, la „Emailul Roşu” din Mediaş era în proiect o instalaţie solară pentru încălzirea băilor de decapare. La Sibiu, IFET proiectase o instalaţie care folosea energia solare pentru uscarea naturală a cherestelei.

Este pomenită aici şi „baza” poveştii noastre, instalaţia solară din Ştrand: „asigurarea apei calde menajere prin radiaţie solară la cîteva din blocurile ce se vor construi în cartierul sibian Ştrand”.

Dar asta era intenţia şi teoria. În practică era altceva. Instalaţia de la Casa de Cultură a funcţionat extrem de puţin, fără să fie făcute măsurători şi fără a se transmite rezultatul testărilor, panourile solară devenind un simplu ornament pe acoperişul „Casei”. La Ocna Sibiului, primarul Achim Faloba a fost plin debune intenţii, dar furnizorii lui, nu. La „Emailul” însă treaba era clară şi constantă: e proiect, atunci rămâne proiect. După un an, în ianuarie 1981, Ocna anunţă cu mândrie, că „Pe cei (turiştii, n.n.) ce vor veni în vara acestui an, localnicii îşi propun să-i primească cu… o apă mai caldă în lacurile exterioare”, graţie (finalmente) instalaţiei de încălzire cu energie solară.

Foto: Tribuna Sibiului (digitalizare Ziarele Arcanum)

În 1982, studenţii de la Facultatea de Mecanică Sibiu lucrau şi ei de zor în numele energiilor „verzi” şi solare. De exemplu, pregăteau o instalaţie solară de uscat piei – beneficiar Întreprinderea „13 Decembrie” şi una de încălzire a apei pentru cantina studenţească. Termenul de finalizare în cadrul ultimei era unul romantic: „când va străluci bine soarele pe boltă”.

În ianuarie 1985, Cooperativa „Constructorul” era pe cale să pună pe piaţă (era în discuţiile comisiei pentru omologare) prima instalaţie solară „de uz gospodăresc” pe baza documentaţiei primite de la Facultatea de mecanică. La acel moment, instalaţia era estimată să coste doar 3.500 lei, preţ în care intrau panoul solar, instalaţia de racord şi rezervorul de stocare. Testele au arătat că „solara” producea apă caldă la 45-60 grade în zilele senine şi la 40-45 de grade în zilele „cu nebulozitate medie”.

Mijlocul anilor ’80: treaba avansează, dar mai mult nu

Pe 20 ianuarie 1985, în Tribuna Sibiului, se recunoştea că ritmul implementării energiilor neconvenţionale „este încă mărunt”. Dincolo de această concluzie critică, aflăm de aici cum mai stătea treaba cu cei care au ales să meargă pe mâna „energiei verzi”, măcar pentru încălzirea apei de la chiuvetă sau duş. Astfel, 28 de „obiective” din judeţ deţin şi folosesc instalaţii solare pentru prepararea apei calde menajere, la Sibiu, Mediaş, Cisnădie, Ocna Sibiului, Mîrşa, Veştem, Şura Mică, Apoldu de Sus, Miercurea Sibiului, Tălmaciu, Agnita sau cabana „Fântâniţa Haiducului”. OK, numai că din cele 28, zece nu funcţionau.

Aici avem iar o referire la experimentul din Ştrand, unde urma să funcţioneze cea mai mare instalaţie de acest fel. Termenul de punere în funcţiune: iunie 1985, prin Întreprinderea Judeţeană de Gospodărie Comunală şi Locativă (IJGCL) Sibiu. Instalaţia din Ştrand avea (teoretic) o capacitate 20 tcc/an. Numai că lipsea char proiectul de execuţie.

Mai aflăm de aici că nu toată lumea era setată pe fericire când auzea de „alternative” şi că „mulţi beneficiari (întreprinderi) se opun utilizării energiei solare şi încearcă pe toate căile să scoată din plan obiectivele prevăzute”. Motivul principal: lipsa de fonduri. Din cele ce se arată în articol, folosirea revoluţionarelor energii neconvenţionale se lovea de ceea ce generic era numit „treabă românească”.

Foto: Tribuna Sibiului (digitalizare Ziarele Arcanum)

Tot în 1985, pe 31 mai, apare prima imagine a unui produs „solar”: captatorul cu concentrator conic, realizat în Laboratorul de energie solară a Institutului de Subingineri Sibiu, experimentat pe acoperişul Cantinei Studenţilor. După un an, se reîncălzeşte ciorba „solarelor casnice, pe 2 septembrie fiind prezentată în Tribuna Sibiului „Instalaţia solară pentru gospodării individuale” realizată tot de Laboratorul pentru energie solară de la Subingineri. Aceasta a fost pusă în funcţiune, în premieră, „la un beneficiar din municipiul Sibiu”. Avea o capacitate de 140 de litri de apă. Urma ca „să se extindă utilizarea instalaţiilor solare la cît mai multe case individuale din municipiul şi judeţul nostru”.

1987 – 1989 oficial merge bine. Adică rău.

În 1987, la 20 august, se anunţa că la nivel de Uniunea Judeţeană a Cooperativelor Meşteşugăreşti (U.J.C.M.) Sibiu „fiecare cooperativă afiliată este mobilizată exemplar pentru încadrarea în cotele de energie şi combustibil alocate, pentru găsirea unor soluţii eficiente de utilizare a capacităţilor de producţie de care dispun”.

Ca exemple de utilizare „cu succes” a energiei solare, sunt menţionate Cooperativa „Textila”/unitatea de tricotaje – apă caldă, Cooperativa „Gheata“/tăbăcăria din Calea Şurii Mici – apă caldă şi la tăbăcirea şi prelucrarea pieilor; Cooperativa „Meşteşugarul“ din Mediaş/unitatea de tîmplărie – apă caldă şi Cooperativa „Dumbrava“ din Dumbrăveni/atelierul de încălţăminte.

Însă la rubirca „de rău” este mai multă bogăţie. Un raport al I.E.I.R.I.E.D.E.E.T. Sibiu publicat pe 16 octombrie 1987, ne arată o altă realitate. De fapt aceeaşi: trecerea forţată la alte surse de energie e complicată, mai ales în economia centralizată comunistă. Astfel, la instalaţiile solare pentru unităţile de creştere a animalelor de la I.A.S. Sibiu, deşi trebuia să se finalizeze complet în septembrie, lucrarea nici măcar nu era începoută. Motivele: lipsa finanţării, termenul de livrare a celor 76 de captatori nu „bătea” cu cel e punere în funcţiune, valoarea utilajelor prevăzute în plan era mai mică cu 75 mii lei, şi un plus de o stare de miserupism a beneficiarului, transpusă în fraza „slabă preocupare din partea titularului pentru această investiţie”. La fel, instalaţia solară de la Intreprinderea de Reţele Electrice nu avea aprobaţi indicatorii tehnico-economici.

Reapare în poveste Ştrandul, unde instalaţia producea 259 tcc/an, însă doar teiretic, termenul de punere în funcţiune fiind prelungit pentru aprilie 1987. Oricum, lucrarea era pe „stop” pentru că nu exista acordul locatarilor pentru montarea captatorilor pe blocuri.

1989 – ultimul an solaro.ceauşist

Ultimul an al regimului comunist ceauşist nu aduce nimic nou în afară de câteva cazuri fericite şi o droaie de angajamente şi fraze sforăitoare.

Într-un text cu un titlu obositor şi stupid, publicat pe 19 februarie în Tribuna Sibiului, „Tezele pentru Congresul al XIV-lea al partidului însuşite temeinic şi aplicate consecvent în viaţă. Sarcinile de plan pe anul 1989 – îndeplinite exemplar în toate unităţile economico-sociale ale judeţului”, se raportează triumfalist sărăcia şi eşecul implementării energiei solare.

Pe un ton victorios demn de cauze mai logice, cititorii erau informaţi că una dintre caracteristicile programului de investiţii pe acel an sunt „lucrările şi obiectivele menite să contribuie la rezolvarea unor cerinţe de natură energetică, prin punerea în valoare a resurselor locale”. Pentru ca să se mai atenueze din starea de dezastru, se face aici o salată „pe sustenabilitate”, amestecându-se realizările în materie de microhidrocentrale, eoliene, biogaz şi solare, fără a se da exemple concrete decât că „pe primul loc se situează (…) executarea şi punerea în funcţiune, pentru mici colectivităţi, a 4.241 m.p. captatoare de energie solară, instalaţii de biogaz şi unele instalaţii eoliene” şi că în gospodăriile oamenilor „se are în vedere” montarea a 4.030 mp de panouri solare, investiţiile de acest gen „constituind sarcini de mare răspundere ce revin organelor de specialitate şi, nu în ultimul rînd, consiliilor populare”.

Foto: Andrei BUTA/Tribuna (digitalizare Ziarele Arcanum)

Pe 6 iunie, se dă o nouă lovitură de imagine care era menită să dea impresia că treaba prinde şi e în plină dezvoltare. Articolul „În spiritul sarcinilor subliniate de tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Maximă atenţie respectării termenelor de punere în funcţiune a noilor obiective ne spune că şi Sibiul contribuie, cum poate el, „la asigurarea necesarului energetic al ţării”, în care „un rol tot mai important este rezervat surselor noi şi recuperabila de energie”.

Dar, la nivelul lui 1989, în judeţ NU funcţiona instalaţia solară la Atelierul de Împletituri Tălmaciu că s-au încurcat la procurarea panourilor solare, pentru că I.E.A. Alexandria, a refuzat încheierea contractului, refăcut apoi cu RADTICPSMS Bucureşti. Instalaţia solară de la Atelierul complex al Cooperativei „Timpuri Noi” avea termenul de punere în funcţiune reprogramat, pentru că nu s-a primit avizul pentru montarea instalaţiei pe clădire.

În Ştrand, instalaţiei „noastre” i-a „sărit” iar termenul de punere în funcţiune: 30 iunie 1989, dar din 1.400 de panouri s-au montat doar 514, pe şase blocuri „proprietate de stat”. Aici avem şi prima menţionare exactă a instalaţiei de pe parcare: „Pentru montarea restului de panouri s-a prevăzut executarea in zonă a unor parcări auto pe care să se monteze aceste panouri” Lucrarea a fost contractată cu Antrepriza Tg. Mureş a T.M.U.G. Bucureşti, care şi-a reluat activitatea. La acel moment se se lucra la „revizuirea şi repararea panourilor şi la săparea fundaţiilor parcărilor acoperite”

Foto: Fred NUSS/Tribuna (digitalizare Ziarele Arcanum)

…Şi a rămas aşa…

Toată politica aceasta de promovare a surselor de energie non-tradiţionale s-a neantizat după căderea regimului lui Ceauşescu. S-a constatat, mai ales, că ideea ar fi fost bună, dar nu prea aveai cu ce, că chestia nu era rentabilă şi că de fapt totul a fost doar o poveste propagandistică a vremii.

Ca mărturie ignorată a vremurilor acelea pline de solare, eoliene şi bio-gaze a rămas parcarea solară din Ştrand, pe cât de mare, pe atât de nefuncţională. Ceea ce era exemplul sibian de aliniere la cerinţele partidului cu privire la energie, a ajuns prilej de glumiţe jurnalistice (la care am participat şi eu) şi de articole amuzante publicate – ce ironie – în acelaşi ziar care le făcea apologia. În martie 1994, parcarea din Ştrand era numită „monument de artă industrială (…) futuristocubistă” iar onvestiţia descrisă ca „o staţie solară care nici n-a fost recepţionată până în prezent” care „cum să fi produs între timp altceva decât pierderi”. Nici nu se mai ştia cine era „stăpânul” ei, Regia Autonomă de Gospodărire Comunală şi Locativă sau Agenţia Centrale Termice.

Lovitura de graţie este primită în 2004 în articolul publicat pe 18 august, „Proiecte începute, nefinalizate sau abandonate”. Despre instalaţia din Ştrand se vorbeşte la un timp trecut de zici că cine ştie ce construcţie antică ar fi fost: „după cum am aflat, a existat un proiect de captare a energiei solare în vederea conversiei ei în energie termică”. Se arăta şi situaţia ei la acel moment: conducte stricate sau „recuperate” de gospodari, panourile solare sparte.

Verdictul în dă Ilie Grădinar, pe atunci directorul Termo – Electrica Sibiu: „Este un proiect născut mort şi n-a funcţionat niciodată. Nu-şi justifică existenţa. El nu a avut şi nu mai are funcţionalitate. Este al Primăriei. (…) După cum puteţi vedea, acum utilizarea lor este în scopuri pur personale, drept „garaje” ale locatarilor (fiecare şi-a marcat teritoriul înscriindu-şi numărul maşinii, ca să nu-l ocupe altul) din blocurile rămase fără spaţiu verde. Ce se va face în continuare rămâne de văzut”.

Ce a mai rămas… Adică nu a mai rămas.

La momentul trecerii (sau a trecerilor) mele pe acolo, din toată instalaţia au rămas, cum am spus, postamentele pe care se aflau panourile solare, devenite marcatori de frontiere ale locurilor de parcare individuale. Erau trecute şi „rezervările”: fiecare porţiune avea scris cu vopsea numărul de înmatriculare al maşinii. Cu timpul, au mai apărut şi graf-uri. Panourile sau, pardon ruinele panourilor de deasupra au dispărut în timp, că erau suficient de metalice ca să fie tratate ca fier vechi. Structura a mai rezistat până la lucrările de „reabilitare” a cartierului de pe la începutul acestui deceniu, când a fost demolată complet iar zona reconfigurată.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Acum acolo, peisajul arată ceva mai uman. Parcarea a rămas parcare, dar a mai apărut şi un părculeţ care mai domoleşte puţin din peisajul acela betoane & asfalt caracteristic zonelor de blocuri unde s-a intervenit în ultima perioadă.

Chestia aceea solar-ceauşistă putea rămâne, zic eu, ca un martor al aventurii energiilor verzi în perioada comunistă, obiectiv demn de vizitat în agenda turiştilor ciudaţi care caută ruine contemporane (da, sunt aşa ceva în lume şi chiar în ţară). Şi o dovadă că istoria se repetă, chiar dacă de data aceasta cu rezultate ceva mai pozitive.