„Cine munceşte cu cap, are! Putorile stau la pomană!” şi alte viziuni de gospodar

Citatul din titlu l-am primit în timpul unei conversaţii purtate pe reţele, referitor la „ce bine o ducem acum” faţă de înainte, o poveste destul de fumată de-a lungul istoriei recente a României. Eu am pus de fapt o întrebare despre la preţul pâinii, al energiei, al berii, al ce ai tu chef, şi cu cât au scăzut faţă de perioadele alea anterioare, chiar post 1990.

Chestia asta mi-a amintit de o altă răbufnire, a unei persoane destul de publice, la o prietenească tot publică de la o terasă centrală care spunea – citat aproximativ – că cine s-a descurcat pe vremea lui Ceauşescu se descurcă şi acum şi că doar prăpădiţii nu se descurcă. Ambele atitudini fac parte din aceeaşi colecţie de cum să „te descurci” în România.

Chestia cu „cine munceşte cu cap” mă amuză la culme pentru că nu mi-e clar unde e locul ăla unde poţi munci cu cap şi să ai, graţie exclusiv muncii tale. Adică să fii prosper fără a „te descurca”, fără a, vorba lui Pristanda din „O scrisoare pierdută”; să pupi în bot şi să iei tot, fără a băga mâna în ce nu-i al tău, fără a face combinaţii, şmecherii, tunuri sau întovărăşiri interesante. Sau fără a pleca „dincolo”, unde să bagi mare, dacă se poate la negru, sau fără a profita din plin de perioada aceea dementă a anilor ’90 cu intermedierile acelea gen „iau ieftin şi vând scump”. Bun, atitudinea aceasta este tipică unei anume categorii care a venit la oraş chitită pe procopseală şi care conform folclorului nou, „am muncit ca să fac avere şi de aia acum am bani şi avere, că am muncit ca să fac avere”. Categoria supergospodarilor de la casă sau de la bloc, cei care îşi fac vilă în apartement dar aruncă gunoiul de-aiurea. Sau care pleacă în concedii cu cratiţele după ei, pentru ca să facă economie la meniul de la restaurant şi care cumpără bere ieftină cu baxul de la supermarket, „că şi aia e tot bere”.

Nu neg faptul că trebuie să munceşti ca să ai, nici că unii muncesc cinstit, mult şi au. Sau muncesc aşad e mult de nu mai au timp şi putere să se bucure de ceea ce au.

Şi expresia asta „cu cap” îmi dă probleme. Adică? Adică munca „cu cap” să fie aşa cum am avut pe cineva odată la „job”, care nu mai prididea să taloneze şeful direct întrebându-l toate cretinelile şi cerându-i sfat doar ca să-şi dea ăla importanţă şi să-l promoveze-protejeze, pentru ca apoi să-l pupe pa pa şi să facă acelaşi lucru unui alt şef mai mare, pe bani mai mulţi, să-l pupe pa pa şi pe ăla pentru a ajunge fix unde vrea, în poziţia care trebuie, pentru a fi jupân?

Eu zic că în România, din muncă exclusiv muncă,.cu „cap” sau fără, nu prea ai sau ai mai puţin. În alte ţări da, ai mai mult, pentru că munca ta, aceeaşi muncă, e plătită mai bine.

Acum asta cu „putorile stau la pomană”. Poate „putorile” acelea s-au îmbolnăvit tocmai pentru că au tras tare şi peste puterea lor, muncind. Sau poate că sunt direct bolnave. Poate au un handicap pe care nu l-aş dori niciunui falnic gospodar din acesta. Poate au tras aproape o viaţă aşa, pentru pâinea lui şi a familiei lui, până într-o zi când a aflat că nu mai avem nevoie de tine pentru că de aia, iar acum nu-l mai angajează nimeni, că e „overaged” iar echipa noastră are nevoie de sânge tânăr.

Aşa, în logica gospodarului cu păreri pe reţele, geniile care au trăit în sărăcie au fost nişte putori. Vivaldi, Mozart, Luchian, Enescu, Istrati puteau şi ăia să se lucre cu cap, ca să aibă, să fie isteţi şi să se descurce: o simfonie, un etaj la vilă; un tablou, o maşină „de dincolo”; o carte, un apartament să-l dai pe airbnb . Păi nu? Altfel eşti o putoare.

Din toate viziunile acestea amuzante de gospodar am tras o concluzie, că munca aia o înnobila ea, dar şi îndobitoceşte dacă ajunge să te stăpânească.