#oameniidelaFlaro: Dan Buta, inginerul care își trăiește la Flaro a doua viață profesională

În spatele fiecărui produs, al fiecărei decizii și al fiecărui pas înainte stau oamenii. La FLARO, istoria companiei nu se scrie doar în cifre, planuri sau investiții, ci în poveștile celor care lucrează aici, zi de zi.

Prin campania #oameniidelaFlaro, Tribuna aduce în prim-plan vocile celor care construiesc această companie, din interior, prin experiența, munca și parcursul lor profesional. Sunt povești despre meserie, continuitate, schimbare și apartenență, spuse de oamenii care dau sens unui nume arhicunoscut în industria locală.

„Colegii îmi spun că arăt ca adevăratul Moș Crăciun”, se prezintă Iordan Buta. De fapt, se alintă. Doar barba încărunțită îi trădează vârsta. Omul e cât se poate de „verde”, după vorbă, după port, și își trăiește la Flaro a doua tinerețe. La propriu. S-a pensionat în 2021, iar de anul acesta s-a întors în echipă, la 70 de ani, să dea o mână de ajutor, și a revenit chiar pe postul pe care îl ocupa atunci când a plecat.

În acte, este Iordan Buta, dar, pentru toată lumea e Dan. La Flaro, este Metal Profit Center Manager și coordonează activitatea centrului de profit metal, una dintre cele două structuri ale companiei, pe lângă cel de plastic.

47 de ani s-au scurs din momentul în care Dan Buta a intrat, ca angajat, pe poarta fabricii de pe malul Cibinului. Mai fusese aici, însă doar în „vizită”, fiindcă mama lui lucra deja aici, la prese metal. Business as usual, s-ar putea spune – la Flaro n-a fost niciodată ceva ieșit din comun ca membri ai aceleiași familii să devină colegi. Unii, pe aceleași posturi sau în aceeași secție, alții pe posturi complet diferite.

Miniorașul din centrul Sibiului

În aproape jumătate de secol, Dan Buta le-a văzut pe toate. A prins vremurile în care Flaro era un oraș în miniatură – un adevărat furnicar în centrul Sibiului. A trăit din plin anii de tranziție, când fabrica își căuta noul drum, sub asaltul produselor din import, și a pus umărul la transformarea companiei într-un business sigur, profitabil și gata să-și adapteze gama de produse pentru sectoare de activitate noi.

De-a lungul anilor, a avut și responsabilități pe măsura dimensiunii fabricii de atunci. La un moment dat, a avut în subordine aproximativ 300 de oameni, la care se adăugau încă 25 din personalul TESA. Era o structură mare, cu activitate intensă, într-o fabrică ce număra, înainte de Revoluție, aproape 2.500 de angajați. Astăzi, Flaro funcționează cu aproximativ 300 de oameni, într-o cu totul altă logică de organizare.

Mulți asociază Flaro exclusiv cu instrumentele de scris. În realitate, spune Dan Buta, o mare parte din activitatea companiei a fost reprezentată de producția de accesorii și piese de schimb pentru industria textilă. A fost un segment important, care a ținut fabrica în mișcare mult timp, dar care a început să fie puternic afectat de importuri, în special de cele din China. La începutul anilor ’90, industria, în ansamblu, a început să se restrângă, iar Flaro nu a fost ocolită de acest val.

Compania a trecut prin mai multe etape și a căutat constant soluții ca să rămână relevantă. Prin 1995, de exemplu, a apărut un om de afaceri german, care producea aparate foto de unică folosință Fuji. A fost una dintre încercările de a găsi direcții noi. Ulterior, Flaro s-a orientat către industria automotive, în special pe partea electrică. Treptat, a trecut de la statutul de unic producător de instrumente de scris din țară la un portofoliu diversificat, adaptat cerințelor pieței.

Plan devenit realitate

Parcursul profesional al lui Dan Buta în fabrică a urmat, la rândul lui, etapele firești. În liceu, la Independența, se gândea ce bine ar fi să ajungă să lucreze cândva la Flaro. „Era o fabrică mare, cunoscută. Pentru noi, cei tineri, era un punct de reper. Îmi doream să ajung aici”.

În octombrie 1978, dorința lui a devenit realitate. S-a angajat la Flaro, ca tehnician pe zona de colaborări și piese de schimb. Cei mai mulți dintre colegii lui erau studenți, iar asta l-a convins și pe el să-și continue studiile. S-a înscris la TCM, la seral, și a terminat facultatea în 1986. „Am fost în prima promoție la Independența, iar apoi în prima promoție la facultate”, se mândrește Dan Buta.

După absolvire, s-a angajat ca inginer, pe același post. Au urmat alte funcții: șef de secție, apoi mecanic șef. Ce-și amintește foarte bine e cât de bine era organizată întreaga activitate. Structura era clară, procesele de lucru la fel, iar utilajele funcționau fără probleme. „Nu zic lucrurile astea pentru că aș avea nostalgii pentru fostul regim. Nici măcar n-am fost membru de partid”.

Dincolo de producție și de cifre, viața din fabrică avea și o componentă socială puternică. Prima amintire amuzantă care îi vine în minte este legată de cantina Flaro, unde se mânca bine și ieftin. Pentru aprovizionare, fabrica avea și o gospodărie anexă, cu tot felul de animale. La un moment dat, au luat un cal care trebuia livrat. În documente, la caracteristici, a fost trecut „iapă”. Era genul de întâmplare care încă îi amuză pe cei care se aflau atunci în fabrică.

„Timpul parcă s-a comprimat„

Dan Buta n-a avut niciodată o problemă să se adapteze vremurilor noi. Din punct de vedere profesional, a fost mereu atent să se „upgradeze”, să fie mereu la curent cu ce apare nou în domeniul său de activitate. Altele îl întristează. Cel mai mult, că distanța între oameni s-a mărit. Nimeni nu mai are vreme de nimic, toți își urmăresc propriul interes, iar timpul parcă s-a comprimat. „Oamenii nu se mai ajută ca pe vremuri. Dacă-ți construiai o casă la țară, găseai oricând și oriunde o mână de ajutor, indiiferent că era un prieten ori o rudă. Oamenii sunt acum mult mai stresați și își văd în primul rând de ale lor. E normal să fie așa, dar parcă ne-am îndepărtat prea tare unii de alții”.

Și atmosfera la muncă parcă era alta. Își amintește cu nostalgie de ieșirile pe care le organiza cu colegii în Pădurea Dumbrava, la un picnic și o șuetă. „Culmea e că atunci aveai doar duminica liberă, dar parcă tot aveai mai mult timp. Bine, noi, la Flaro, eram privilegiați, fiindcă aveam o sâmbătă liberă o dată la două săptămâni”, spune Dan Buta.

Într-un fel, se aștepta la toate aceste schimbări. Le-a trăit la începutul anilor ’90, când s-a aventurat, o vreme, în „țara tuturor posibilităților”. S-a angajat la firma unui român, care făcea amenajări interioare. „Deja, la acea vreme, oamenii nu mai aveau timp de nimic. Muncă, muncă și iar muncă. Știai că începi treaba la 8 dimineața, dar nu știai când se termină. Putea fi 10 seara, 11, 12. Chiar îmi ziceam atunci că nu mi-aș dori să se întâmple asta și la noi. Și s-a cam întâmplat”.

Dan Buta a fost toată viața un optimist, dar recunoaște că-i vin în minte, din când în când vorbele unui călugăr pe care l-a întâlnit pe muntele Athos: „atunci când nu va mai exista cărare de la casă la casă, lumea se va termina”.