1 Decembrie 1918. De la Sibiul abandonat de toţi la spaima saşilor despre cum va fi sub români

Când e vorba despre Sibiu, Ziua Naţională şi 1 Decembrie 1918, obiceiul (era să scriu „conform tradiţiei”, nici nu eram departe de asta) de pe la Ceauşescu încoace, ne învârtim în acelaşi cerc: voinţa naţională, Consiliul Dirigent, ceremoniale pe repede înainte şi dacă se poate în avans pentru ca să nu se şifoneze autorităţile care au liber în acea perioadă plus nişte evocări în care se spune cam unul şi acelaşi lucru în faţa unuia şi acelaşi auditoriu. Expresii ca neamul, ţara, tricolorul, spectacole cu muzică fals populară, patriotism ocazional că oricum a doua zi ne trece şi cam atât. Cei (probabil) mai curioşi despre cum era pe atunci la Sibiu şi în împrejurimi, nu prea au de unde se informa cu privire la ce a fost „în plus” faţă de discursul oficial. Vom încerca aici să redăm care era atmosfera din Sibiu şi împrejurimi, dincolo de versiunea standard-eroică.

Un fost imperiu ajuns al nimănui

Războiul mondial (primul) era spre sfârşite, mâncând ultimele resurse economice şi umane ale combatanţilor, şi era clar că vremii marilor imperii i-a sunat ceasul. 1918 era un an urât. Foamete, epidemie de gripă, o vreme ciudată (zile de ger în iunie) de zici că atunci s-a inventat teoria schimbărilor climatice, şi mai ales revoluţii comuniste. În 1917, Imperiul Rus începea să fie făcut praf de către revoluţia bolşevică. În Germania, noiembrie 1918 începea seria revoltelor comuniste, cu răscoala marinarilor din Kiel, revolte care au generat abdicarea împăratului Wilhelm al II-lea. În Austro-Ungaria, noul împărat Karl al IV-lea încerca să dreagă busuiocul prin ideea federalizării imperiului în cinci regate (Austria, Ungaria-cu Transilvania, Croaţia, Boemia şi Galiţia Poloneză – cu Bucovina) dar nu reuşeşte, artificiala structură supranumită „încisoarea naţiunilor” spărgându-se în mai multe bucăţi etnice, inclusiv baza austriaco-ungară. Karl, pierzându-şi obiectul muncii părăseşte tronul cu speranţa (nereuşită) de a reveni. Pe 17 octombrie este votată separarea Ungariei de Austria, ambele devenind republici independente. Din octombrie, Ungaria intră în sezonul revoluţiilor, începând cu cea zisă „a Crizantemelor”, stabilindu-se un guvern „pacifist” condus de Mihaly Karoly, care a bătut recordul în materie de pierdere de teritorii. Toată vânzoleala aceasta a afectat şi Transilvania care pur şi simplu, nu ştia ce mai e cu ea, administrativ vorbind. Autorităţile locale şi regionale erau subordonate şi supuse unui împărat şi unei structuri inexistente la acel moment. Armată în adevăratul sens al cuvântului nu mai exista, cu excepţia celei germane de ocupaţie, care se pregătea şi ea să plece. În plus, tot teritoriul era bânduti de bande de dezertori şi de prizonieri eliberaţi care atacau, prădau, stricau, ucideau. Jandarmeria era dezorientată, şi „nu ştia ce e de făcut şi aştepta ordine”, aşa cum nota preotul din Slimnic, citat în cartea „Saşii la răscruce de vremi” de Liliana Popa, carte din care vom mai spicui aici. Iar armatele „adversare” ca italienii, românii şi sârbii deja porniseră să îşi ia partea, fiind comparaţi, în ziarele maghiare, cu vulturii hoitari „care se adună atunci când vânatul nobil cade din picioare”. Vînatul nobil fiind evident Ungaria Mare.

Sibiul, un oraş abandonat

Sibiul, la rândul lui, oraş cheie al fostului imperiu, acum era în situaţia de a se autoadministra cum putea. Românii care „au avut o comportare întru totul loială” în timpul Bătăliei Sibiului de la 1916, deja puneau piciorul în prag. Cu o populaţie de 26.200 de persoane şi o minoritate română consistentă, sărăcit de război, aproape abandonat administrativ vorbind şi, mai nou, cu o epidemie de gripă pe cap, oraşul este, în linii mari, un loc unde nu ţi-ar veni să trăieşti. Aici, la 31 octombrie, românii se întrunesc şi decid ca, prin Sfatul Naţional Român, să preia frâiele conducerii comitatului Sibiu.

Pe 2 noiembrie, la Sibiu are loc chiar şi o mică revoluţie bolşevică, constituindu-se, ca în Rusia, un „consiliu (soviet) al soldaţilor”. Prizonierii ruşi din lagărul de la Sibiu sunt ori eliberaţi, ori pleacă singuri şi asaltează gara pentru a prinde ceva să plece acasă. Militarii maghiari din Regimentul 23 Honved şi 82 Secuiesc se pornesc pe prăduială: sparg mai multe magazine de pe Cisnădiei acum Bălcescu). Lor li se mai adaugă alţi militari unii chiar de etnie română, care s-au auto-demobilizat şi au nimerit pe drumul Sibiului. Depozitele de la gară sunt şi ele sparte şi jefuite.

O relatare de atunci apare în însemnările aceluiaşi preot din Slimnic: „…sâmbătă, 2 noiembrie la ora 5 după-amiaza, trenul respectiv (un tren militar dinspre Vinţu de Jos, n.n.) a ajuns şi la Sibiu. Ofiţerii, care demisionaseră deja de mai înainte, s-au adunat în strada Cisnădiei. Mai târziu şi-au scos rozetele de pe capele. De asemenea, se puteau vedea mulţi clerici români în odăjdii, care umblau în sus şi în jos pe strada Cisnădiei. Apoi din cazărmi au ieşit trupe, sub conducerea unor sergenţi cu săbiile scoase, şi au parcurs în marş tot oraşul. S-a tras mult în aer cu ocazia asta, astfel că oamenii s-au tras înapoi de la ferestre. Ruşii prizonieri şi militarii arestaţi au fost eliberaţi în jurul orei 10, mulţi dintre ei au trecut, Iărmuind şi trăgând în aer, şi prin satul nostru. (Slimnic, n.n.) Din păcate au existat şi victime omeneşti. Un hangiu din Oraşul de Jos a fost împuşcat cu intenţie, pe când ridica oblonul localului, iar ziua următoare un caporal român şi mai târziu şi ceva militari saşi şi români ce se întorceau spre casă, au fost împuşcaţi de garda civilă pentru nesupunere”.

Militarii rebeli jefuiesc depozitele din gară, luând, printre altele 4.000 de saci de făină, din „proviziile militare aduse din România”. Îi „ajută” localnicii, majoritatea români şi romi. De aici, dezertorii şi foştii prizonieri au pornit spre Centru. Aici, „au fost jefuite şi magazinele mari, ca dealtfel toate vitrinele dede pe străzile principale, inclusiv debitele de tutun. Până şi registrele contabile au fost aruncate în stradă”. Nebunia s-a întins în tot Sibiul, apoi „revoluţionarii” s-au îndreptat spre gară.

Aventura aceasta se lasă chiar cu morţi, fiind împuşcaţi mortal patru soldaţi, plus alţi 11 militari răniţi. În final Sibiu a scăpat cu bine şi din aceasta. Preventiv, însă, se înfiinţează gărzi naţionale româneşti şi săseşti în Sibiu şi în toate localităţile. Până la finele lui noiembrie, tot ce e militar german sau austro-ungar este sau urmează a fi evacuat din Sibiu.

Scan foto din publicaţiile digitalizate de Biblioteca Judeţană ASTRA Sibiu

Drumul – pe scurt – până la ziua de 1 Decembrie 1918

Autodeterminarea românească a Transilvaniei a fost parafată de Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român din Transilvania în şedinţa din 29 septembrie de la Oradea. Declaraţia de independenţă a poporului român din Transilvania, Banat şi părţile ungare, numită şi “Declaraţia de la Oradea”, a fost citită în parlamentul ungar de către Alexandru Vaida-Voievod. A fost prima rupere a românilor transilvăneni de „patria mamă” maghiară.

Faptic, a fost înfiinţat Consiliul Naţional Român care la 10 noiembrie 1918, a trimis un ultimatum guvernului maghiar prin care cerea putere deplină de guvernare asupra tuturor teritoriilor din Ungaria locuite de români, cu accent pe Transilvania.

În paralel, România, pe 10 noiembrie 1918 reintră în război cu Ger,mania şi (ce a rămas din) Austro Ungaria. În Transilvania au loc negocieri „strânse” între delegaţiile română şi maghiară, soldate cu un eşec, Ungaria neacceptând „românizarea” ţinutului. Drept consecinţă, la 15 noiembrie 1918, Consiliul Național Român Central a decis unirea românilor din Transilvania, Crișana, Banat și Maramureș cu Regatul României. Evenimentul urma să aibă loc în cadrul unei mari adunări naţionale, care urma să fie convocată la o dată care urma să fie stabilită. S-a stabilit pe 20 noiembrie: adunarea va avea loc pe 1 decembrie 1918, la Alba Iulia.

Scan foto din publicaţiile digitalizate de Biblioteca Judeţană ASTRA Sibiu

Marea Unire văzută de la Sibiu

La marea Adunare de la Alba Iulia, Sibiul a trimis 30 de delegaţi cu drept de vot deliberativ şi alţi 38 cu drept de vot consultativ, în final fiind prezenţi 130 de delegaţi. În paralel au fost completate adeziuni în fiecare localitate din judeţ, care urmau să fie înaintate structurii reprezentative româneşti dela Alba Iulia. Delegaţii erau aleşi de locuitorii care au împlinit 24 de ani şi aveau domiciliul stabil în localitate. Cum suna adeziunea aflăm din lucrarea „Participanţi din localităţi sibiene la Marea Adunare Naţionalã de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918”, coordonată de Silviu Borş, Alexiu Tatu şi Bogdan Andriescu:

„Hotărârea noastră.

Obştea poporului român din comuna (…), din îndemn propriu şi fără nici o silă sau ademenire din vre-o parte, dă la iveală dorinţa fierbinte, ce însufleţeşte inima fiecărui Român, şi declară, că voinţa sa nestrămutată este: Voim să fim alăturaţi, împreună cu teritoriile româneşti din Ardeal, Bănat, Ungaria şi Maramurăş, la Regatul României, sub stăpânirea Majestăţii Sale, Regelui Ferdinand I. În această hotărâre a noastră aşternem tot ce au dorit strămoşii noştri, tot ce ne încălzeşte pe noi, cei de faţă, şi tot, ce va înălţa pururea pe fiii şi nepoţii noştri. Aşa să ne ajute Dumnezeu!”

Pentru Sibiu (în structura actuală) au fost patru adeziuni, una a locuitorilor Sibiului, alta a celor din cartierul Iozefin şi alte două din partea comunelor (pe atunci separate de oraş) Guşteriţa şi Turnişor.

Gazetele locale de limbă română ale vremii (destul de puţine în vremurile acelea tulburi) oferă o sinteză atmosferei care domina la Sibiu şi în Transilvania, în perioada când la Alba Iulia se parafa, din voinţa populară, Unirea Transilvaniei cu România. Aflăm din „Telegraful Român” că s-a făcut apel din partea Comitetul Naţional către ofiţerii de etnie română „să nu facă jurământ pentru republica maghiară” şi ca până pe 25 Noiembrie, să comunice „hotărârea lor de a se supune ordinelor Consiliului central naţional din Arad. În caz contrar, „orice pretensiuni ale lor faţă de naţiunea română nu se vor privi ca justificate”. Populaţia era şi ea sfătuită ca să nu se supună celor care recrutau militari pentru armata maghiară „ce se înjghebează din porunca ministrului maghiar de răsboi”. „…Noi lucrăm pentru cauza noastră naţională română, iar nu pentru cauze străine”, preciza comunicatul. În paralel, grupuri înarmate maghiare şi secui, în uniforme sau civili, încep vânătoarea de români. Astfel, 40 de români din Giurcuţa-Beliş sunt ucişi de jandarmi iar cadavrele arse. În Hunedoara „domni” maghiari îndemană la expediţii de pedepsire asupra satelor româneşti. La Petriş, jandarmii au împuşcat 20 de ţărani care voiau să se constituie în gardă naţională. Alţi români sunt ucişi la Chereluş, în Arad. Preotul din Cristiş este împuşcat de un jandarm maghiar în timp ce discuta cu credincioşii în faţa bisericii. Mai mulţi jandarmi, aflaţi în trenul ce mergea spre Vinţ (Vinţu de Jos) au tras în românii care se aflau în gara Sălişte. Bilanţul distracţiei: un mort şi un rănit. Alte ştiri ar fi că 5.000 de militari sârbi ocupă Timişoara iar la Sibiu se împarte raţia de făină „pentru timpul de la 6 decemvrie până în 5 ianuarie”, locuitorii,”cari au cărticelele lor” (cartela) fiind invitaţi să cumpere întreaga raţie „şi să facă cruţare în proviziile primite”.

Bucuria românilor transilăneni de a se fi rupt complet de Ungaria este reflectată de un articol de fond din „Transilvania”:

„Scriem aceste ştire în zile de bucurie, în zile de înălţare a sufletelor. Prin hotărîrea epocală, adusă în 1 l. c. (luna curentă, n.n.) la Alba Iulia, de a ne împreuna pentru toate timpurile cu fraţii noştri de peste Munţi, s’a înfăptuit visul de veacuri al Neamului nostru, s’a dat cea mai firească soluţie năzuinţelor noastre politice. (…) De aici înainte Neamul nostru, liber de cătuşile ce-I ţineau înlănţuit până acum, se poate desvolta neîmpiedecat pe toate terenele şi poate dovedi lumei, cu cât este în stare a contribui la progresul general al omenimei, în urma însuşirilor preţioase, cu care e înzestrat.Vulturul priponit în Ianţ până acum, de aici înainte îşi poate lua sborul în înaltul cerului, spre soare, spre lumină de care era atât de dornic”.

Pentru românii ardeleni, părea că începe o nouă eră, de bine, alături de fraţii lor de la sud şi est de Carpaţi.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Saşii, între spaimă, nesiguranţă şi diplomaţie

Dacă etnicii maghiari au primit cu maximă ostilitate ideea ruperii Ardealului de patria-mamă maghiară, minoritatea germană era pe alte poziţii. În primul rând era înspăimântată de faptul că românii, din categorie socială inferioară ce erau în Transilvania, discutau deja pe picior de egalitate sau chiar superioritate cu ei. Saşii se simţeau abandonaţi atât social cât şi naţional. Structura căreia îi juraseră supunere încă de la sosirea lor aici, şi de care erau legaţi direct – Regatul Ungariei – nu mai exista. Armata germană care a luptat eroic aruncând trupele române dincolo de Carpaţi şi care era simpatizată la cote maxime, se retrăgea. Relaţiile la nivel de comunitate cu românii difereau în funcţie de comună şi de atitudinea „tradiţională” a unora faţă de ceilalţi. De exemplu, în Hamba, relaţiile era la nivelul de „aşa şi aşa”. Din aceeaşi carte „Saşii la răscruce de vremi” de Liliana Popa, probabil singura de limba română care a tratat acest subiect aflăm că preotul evanghelic de aici are cuniştinţă că preotul român Ciortea „se străduieşte din răsputeri” să menţină „buna înţelegere care a domnit întotdeauna în Hamba dintre români şi saşi”. Dincolo de intenţiile amiabile, totuşi, mulţi români devin vindicativi. Astfel, tinerii care au sosit de pe front, au „un comportament ofensator şi impertinent” faţă de saşi. Sunt descrişi ca „tineri naţionalişti (…) cărora schimbările li s-au suit la cap”. La fel, comandantul Gărzii Naţionale româneşti confiscă oile unui gospodar sas şi pământul pe care păşteau în împarte cud e la sine putere românilor. Lucruri care contribuie la sentimentul predominant de teama privind cum va fi sub români.

„Este de înţeles faptul că aşteptăm cu îngrijorare tranziţia puterii de stat în mâinile românilor, care nu ne sunt foarte binevoitori”. O rază de speranţă există, germanii ştiind că, la adunarea de la 1 decembrie de la Alba Iulia, s-a votat şi „Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc” şi „Egală îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat”. O descriere mai directă a „problemelor” saşilor care şi-ai pierdut cumva statutul de superioritate faţă de români apar şi în însemnările preotului din Alţâna. Care spune că „…am trăit împreună cu românii iar maghiarii erau stăpânii noştri care ne cedau nouă puterea în administraţie şi-i ţineau pe români la pământ, Acum se întoarce foaia, România urmează să devină patria noastră, iar românii din sate şi oraşe vor dori să ia puterea în mâinile lor. Statul lor îi favorizează, iar noi suntem împinşi în plan secund”.

Alte comunităţi sunt de altă părere, existând „o mare nemulţumire” privind faptul că saşii vor face parte acum din România. Dar, cu mici incidente locale sau nu, ideea schimbării de statut social şi de stat este luată aşa cum este, fără abuzuri deosebite, cu excepţia reglărilor de conturi, justificate sau nu, pe plan local. Cum spunea preotul din Vurpăr: e pace dar „se fură mult”.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Sibiul, capitala Transilvaniei (până la venirea românilor)

Marele Sfat Naţional, organismul provizoriu ales la Alba Iulia pe 1 Decembrie a decis, după o zi (pe 2 decembrie) ca noua structură conducătoare a să fie Consiliul Dirigent, sub preşedinţia lui Iuliu Maniu. Consiliul Dirigent era un fel de guvern provizoriu al Transilvaniei, la fel cum Marele Sfat era parlamentul. Ambele aveau sediul la Sibiu, ceea ce a făcut ca oraşul nostru să devină, din nou, în istorie, capitală a Transilvaniei. Din Consiliul Dirigent făceau parte două partide: Partidul Naţional şi Partidul Social Democrat, plus doi independenţi. Era compus din ministere (numite „resorturi”) şi avea sediul în toate clădirile militare ale Sibiului, sediul central fiind fosta Comandatură a Corpului de Armată de pe str. Nicolae Bălcescu (unde a fost Agenţia CFR iar acum e fast-food-ul Super Mamma) (vezi foto). O placă memorială de pe peretele clădirii aminteşte de fosta sa destinaţie.

Saşii aderă şi ei la România Mare

După aproximativ o lună, pe 8 ianuarie 1919, la Mediaş, Adunarea Naţională Săsească adoptă în unanimitate documentul cunoscut ca „Declaraţia de la Mediaş”. În ea se precizează că „poporul săsesc din Transilvania, aşezându-se pe tărâmul dreptului de autodeterminare a popoarelor, decide alipirea sa la Regatul României şi trimite poporului român salutul său frăţesc împreună cu urări cordiale la îndeplinirea idealurilor sale naţionale”.

Comunitatea germană promitea României că va pune la dispoziţie României „tradiţionala sa hărnicie” şi că va avea faţă de noua conducere „sentimente nobile și echitabile”. În paralel, solicita, mai direct sau mai diplomatic, o autonomie a lor şi a ţinuturilor locuite de ea. Conform declaraţiei, germanii din Transilvania aşteptau ca „nicicând” să nu fie opriţi de „de a se susţine şi a se dezvolta ca popor de conştiinţă, de unitate naţională şi politică pentru toate timpurile”, invocând punctul 1 al Proclamaţiei de la Alba Iulia.

„În deplină cunoştinţă a importanţei deciziei sale, poporul săsesc se consideră de azi înainte ca un membru al Regatului Român, fiii și fiicele sale ca cetăţeni ai acestui stat. Roagă pe Atotputernicul, ca acest pas plin de răspundere, pe care l-a ţinut de datorinţă a-l face, să fie călăuzit spre bine și să-l însoţească cu binecuvântare sa” se arată în finalul documentului Adunării Naţionale Săseşti de la Mediaş. Viaţa în noua Românie era promiţătoare.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Slavici, împotriva Unirii

Scriitorul şi politicianul Ioan Slavici, unul dintre cei mai vocali luptători ai drepturilor românilor transilvăneni, s-a poziţionat pe o poziţie contrară unirii necondiţionate a Transilvaniei cu Regatul României, fiind adeptul convins al unei federalizări „luminate”. Slavici spunea că Transilvania este „a este „un fruct ce nu e bine copt” pentru a se alipi de „patria mumă” şi era contrar oricărei alianţe cu Rusia, susţinând în schimb alianţa tradiţională a României cu Puterile Centrale, Germania şi Austro-Ungaria. Opinia sa îl aruncă în închisoare pentru „colaboraţionism”, iar după ocuparea Bucureştilor, colaborează (cu 500 lei le lună) la ziarul „BukTag” – „Bukarester Tageblatt”, devenit oficiosul regimului de ocupaţie. Ziarul apărea şi în limba română, sub numele de „Gazeta Bucureştilor”. În plus Slavici este suspectat de spionaj în favoarea Puterilor Centrale, acuzaţie însă nedovedită. În februarie 1919 este inculpat însă în „lotul ziariştilor” care au colaborat cu ocupantul german şi condamnat la cinci ani de închisoare, din care nu face decât 11 luni. Astfel, scriitorul şi jurnalistul român are meritul de a fi fost închis, pentru aceleaaşi convingeri, şi în Austro-Ungaria şi în România.

Mai târziu, după război, Slavici scria că în cuprinde o „jale adâncă pentru ca „nu cumva mâine ori poimâine la Chișinău, la Cernăuți, la Brașov, la Cluj, la Oradea Mare, la Arad, la Timișoara, ba până chiar și la Sibiu să fie cum e azi la București”. Paradoxal, se retrage nu în Transilvania „sa” ci la Panciu, în Moldova, unde şi moare, la 17 august 1925.

Armata română ajunge la Sibiu

Trupele române reuşesc acum ceea ce au ratat la 1916. Să intre, ca eliberatori , în oraşul Sibiu. Astfel, pe 12 decembrie 1918, sunt primiţi, festiv, în gară. primii reprezentanţi ai armatei române, aflaţi în trecere spre Petroşani. Telegraful Româna tarnsmitea atunci „de la faţa locului”:

„Eri pe la ceasurile 10 anunţă o ştire telegrafică din Făgăraş că avantgarda armatei române va intra după amiazi în gara Sibiului. Ştirea se lăţi în oraş cu iuţeala fulgerului, punând într’o vie agitaţie întreg publicul românesc.

La scurtă vreme oraşul e pavoazat în toată frumuseţa. Ghirlande de brad, steaguri mari şi mici impodobesc stradele şi pieţele. La 3 ore apar călăraşii din maier (Maierii Sibiului, cartier românesc de dincolo de Cibin, n.n.). Români chipeşi pe cai împodobiţi de sărbătoare. Străbat în ordine exemplară străzile principale ale Sibiului, în ciuda multor concetăţeni cari îi priveau şi acum cu ochi răi. Tot cam în aceea vreme iese din strada Brukenthal, de azi strada „Gh. Lazăr” reuniunea meseriaşilor noştri treji şi harnici în frunte cu preşedintele V. Tordăşianu şi secretarul St. Duca în sunetul fermecătoarelor cântări naţionaIe şi sub fâlfâierea flamurilor tricolore, improvizează o splendidă defilare.

Gara şi piaţa din faţa gării geme de lume. Sunt mii de români aşteptând trenul care aduce primul batalion al vitezei armate române. E legiunea română sub conducerea harnicului şi

agiIului căpitan Dr. Ghită Măcelar, substitutul comandantului, fanfara legiunii, conul mixt al profesorului T. Popovici, preşedintele sfatului naţional com. d·l Andrei Bârsean, ministrul de răsboi Dr. St. C. Popp, ministrul finane|or Dr. Aurel Vlad, ministrul comunicaţiei Dr. R. Boilă şi generalul Boier (Ioan Boeriu, comandantul forţelor militare transilvănene subordonate Consiliului Dirigent, n.n.).

La orele 9 seara trenul întră in gară. Corul şi fanfara cântă imnul regal. Comandantul legiunei Dr. Gh. Măcelar face prezentarea militară. Comandantul batalionului 10 de vânători, colonelul Mărescu trece în revistă compania legionarilor şi în urmă se prezintă împreună cu ofiţerii mai înalţi ministrului de răsboi şi celorlalţi miniştri. Văzduhul clocotea de urale la adresa armatei române şi a Casei Domnitoare.

Aici venerabilul preşedinte al „Asociaţiunii” dl. Andreiu Bârseanu, salută stăpânit de o adâncă emoţiune armata română, într’o vorbire plină de tineresc avânt, o vorbire de toată frumsetea. „Armata română, spune între altele, asemenea Făt·frumosului din poveşti, de trei ori a încercat să străbată tărâmul celălalt pentru a desrobi frumoasa Consînzeană – Ardealul din stăpânirea balaurului cu 12 capete. Acum a treia oară a biruit cu ajutorul lui Dumnezeu toate piedecile, ne.a’ izbăvit de stăpânirea nefirească şi de acum înainte una vom fi toţi românii, într-o singură ţară şi sub o singură stăpânire”….

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Pe 23 decembrie 1918 mai sosesc două baterii de artilerie şi o misiune militară franceză Până la finele anului, Sibiul este deja „ocupat” de militarii români, în frunte cu generalul Traian Moşoiu.

Transilvania este unită „de jure” de România odată cu decretul emis de către Regele Ferdinand I („Decretul de Unire a Transilvaniei cu Vechea Românie”) fix de ajunul Crăciunului 1918. Consiliul Dirigent se ocupa de serviciile publice, iar restul de elemente cheie ale guvernării deveneau atribuţiunile Bucureştiului. Consiliul Dirigent a condus Transilvania până la 4 aprilie 1920, când va fi dizolvat de către aurotităţile de la Bucureşti.

Marea unire s-a înfăptuit.

Din 1990, 1 decembrie a fost decretată şi se sărbătoreşte,.cel puţin teoretic, ca Ziua Naţională a României.

*

Imaginile cu documente din perioada Marii Uniri au fost făcute la vernisajul expoziţiei „Mari sibieni pentru Marea Unire”, pe 18 mai 2018, la Biblioteca Judeţeană ASTRA