Dealu Frumos, satul cu 10 sași și o slănină veche de 35 de ani

Despre sași și obiceiul slăninilor puse la păstrare în turnul bisericii s-a scris și s-a vorbit mult. Ce-i drept, în ultima perioadă, subiectul este abordat tot mai rar și, din păcate, la timpul trecut.

Dealu Frumos, sat căruia românii i-au adaptat denumirea în „Șulumberg”, de la germanul „Schönberg”, a fost locuit preponderent de sași, care în secolul al XIII-lea au construit o bazilică romanică. Prin transformări și extinderi repetate, mica bazilică a ajuns la forma de astăzi: o impunătoare biserică fortificată, loc în care, odinioară, comunitatea se refugia din calea jefuitorilor.

Lângă biserică a funcționat una dintre primele școli din Transilvania, un „domus scolaris” atestat la 1334. Documentele vremii au menționat faptul că foști elevi au acestei școli și-au continuat studiile la Viena (în 1393 și 1517) sau Leipzig (în 1507). La școala din Dealu Frumos au mai învățat Johann Homm, rector al Școlii „Honterus” din Brașov (1652-1654), Mihael Lang – directorul Liceului Evanghelic din Sibiu (1691), și scriitorul Adolf Schullerus (născut în 1854), fratele pictorului Fritz Schullerus, ale cărui lucrări sunt expuse în Muzeul Brukenthal din Sibiu sau în Biserica Neagră din Brașov.

Daniela Cîmpean, președinta Consiliului Județean Sibiu, vorbește despre Dealu Frumos într-o nouă postare din seria OAMENI ȘI LOCURI DE POVESTE.

„Fostul” centru al României

La Dealu Frumos ajungi dinspre Agnita, trecând chiar prin punctul considerat, până în 2015, ca fiind centrul României. Asta, pentru că, în urmă cu un deceniu, sătenii au aflat că nu mai sunt în „buricul” țării, ca urmare a unor calcule și măsurători cu aparatură performantă, făcute de specialiștii Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.

Viața a mers înainte, așa cum zice și Martin Maurer, unul dintre cei zece sași care mai locuiesc în sat: „Sunt destui care habar nu au că aici a fost centrul țării. Au alte preocupări, nu se gândesc prea mult la lucruri din astea”.

Bărbatul este angajat al Universității de Arhitectură „Ion Mincu” din București și zâmbește de fiecare dată când spune acest lucru: „Sunt un om simplu, am terminat opt clase și îmi place munca. Lucrez pământul, ca părinții și bunicii mei. Sunt și îngrijitor al bisericii, e multă treabă aici”.

Biserica evanghelică din Dealu Frumos a avut șansa de a intra într-un proiect cu universitatea bucureșteană, prin care viitorii arhitecți au făcut aici cercetări și diferite stagii de practică. Ansamblul fortificat a fost reabilitat, iar „rânduiala ca la sași” se vede acum la fiecare pas.

„Nu intrați ca să furați„

Despre rânduială vorbește și Martin: „Lumea mă mai întreabă cum era cu depozitatul slăninii. Simplu: doar duminica veneai să-ți iei câte o bucată. Îmi amintesc că mă trimitea mama dimineața cu un ziar sub braț, cu un cuțit, un lămpaș și un fel de ștampilă din fier, cu inițialele proprietarului. Urcam în turn, tăiam câtă aveam nevoie pentru o săptămână, puneam ștampila pe bucata rămasă, împachetam în ziar ce luam și asta era tot”.

Chestiunea slăninii era luată în serios de întreaga comunitate, iar hoții erau chiar amenințați cu moartea. „Aici stau de pază, fiecare să fie atent! Nu intrați ca să furați. Să nu cumva să îndrăzniți, căci veți fi prinși și spânzurați”, este textul scris, în 1820, pe ușa de intrare în turnul slăninilor.

Cu Martin pe post de călăuză, accesul în turn devine relativ ușor. Sus, trei bucăți de slănină stau atârnate în cârlige metalice. „Cea mai veche este bucata mai mare. Este aici de 35 de ani. Multă vreme nu s-a mai știut cine îi era proprietarul”.

Până să elucideze misterul, sașii plecați în Germania au făcut cercetări întinse pe o perioadă de câțiva ani și au reușit, în cele din urmă, să afle că bucata de slănină a fost adusă în turnul bisericii din Dealu Frumos de Andreas Zikeli, de la casa cu nr. 54. Depozitată în decembrie 1989, în ultima iarnă a perioadei comuniste, slănina a rămas în turn și după ce proprietarul a emigrat în Germania, în iunie 1990. Unii spun că Herr Zikeli a vrut să fie sigur că are provizii de hrană în cazul în care s-ar fi întors în satul sibian.

„Andreas Zikeli a murit în 2001, însă fiul său vine în sat în fiecare an, nu și-a uitat locul de naștere”, spune Martin, cu ochii pe una dintre slăninile atârnate în turn. Depozitată chiar de mâna lui. „Vreau să văd cât rezistă”, este singura explicație pe care o oferă.

În vechea biserică, vizitatorii mai află despre fosta fântână de sub podea, muzeul din turn, depozitele de cereale, ușa veche de o jumătate de mileniu sau despre strania poveste a mormintelor unei femei îngropate lângă ușa bisericii și al unui bărbat foarte înalt, amplasat la colțul lăcașului de rugăciune.

În fața bisericii, 12 copaci sunt înșiruiți cu tâlc. Sunt 12 castani care înconjoară, protector, un stejar. Oamenii spun că natura i-a înfățișat în acest fel pe Iisus înconjurat de cei 12 apostoli. La umbra lor, sătenii caută odihnă și gândul cel bun.

Mergeți la Dealu Frumos, sat care nu a pierdut nimic de când nu a mai fost considerat ca fiind centrul României, dar care câștigă în fiecare zi prin conservarea zestrei lăsate de comunitatea săsească și a modului cumpătat prin care aceștia își organizau viața.

Ajunși în Schönberg, veți ști că sunteți în județul Sibiu, cel cu oameni și locuri de poveste!