Într-o ţară, în care dela o vreme încoace vorbele mari au devenit atât de ieftene şi faptele mari atât de rari, comemorarea unor personalităţi uriaşe ca G. Lazăr e o adevărată necesitate naţională (Onisifor Ghibu)

Pe Lazăr, cel de la a cărui naştere se împlinesc pe 5 iunie 246 de ani, pe Lazăr, cel cu nume de rugăciune (Lazar înseamnă, în traducere, „Dumnezeu ajută”), l-am povestit şi l-am repovestit. L-au povestit şi alţii. S-a povestit şi el. Însă, de departe cea mai frumoasă şi mai adevărată poveste dintre toate este ultima lui poveste. Aceea care a rămas săpată în piatră cu slove chirilice, deasupra mormântului care găzduieşte încă rămăşiţele trecerii lui prea scurte prin „marea vieţii”.

Ucenicii lui, elevii lui, l-au povestit şi ei. Însă, unul dintre aceştia a ţinut neapărat să îi rămână povestea scrisă. Este vorba mai cu seamă de acela dintre ucenicii lui Lazăr care se intitula „Ierosolimitul”, comitele Scarlat (Carol) Rosetti . Acesta a voit ca povestea lui Lazăr să rămână săpată în piatră. Căci, aşa cum ne încredinţează Petrache Poenaru (P. Poenaru şi I. E. Rădulescu, George Lazăr, Ed. Cultura naţională, Bucureşti, 1923, 94 p), la 42 de ani după trecerea lui Lazăr la cele veşnice (Lazăr a plecat din lume la doar 44 de ani), Scarlat sau Carol Rosetti, cel care a fost pelerin neobosit pe la Locurile Sfinte, aşa cum ţine să ne aducă la cunoştinţă Cosmin-Crăciun Cruciat (Cosmin-Crăciun Cruciat, Ultimul mesaj al lui Gheorghe Lazăr: Aminteşte-ţi că vei muri!, Ed. Andreiana, Sibiu, 2023, 780 p), a dorit să facă neapărat un pelerinaj şi la mormântul celui care i-a fost dascăl, ajungând astfel în curtea bisericii din Avrig. La mormântul lui Gheorghe Lazăr, ca la Mormântul Domnului.

Având dare de mână, Rosetti a ridicat un monument din marmură, pe care a transcris în chirilică epitaful dictat de însuşi Lazăr, atunci când se afla pe patul de moarte, cu ultimele lui zvâcniri de geniu:

„Vieţuitorule!

 Stai puţin şi ceteşte,

Apoi te gândeşte

La trista omului soarte,

Nepregetătoarea moate.

Ce eşti astăzi, eu am fost,

Aceasta să o ştii de rost.

Ce sunt eu acum, vei fi,

Când ceasul îţi va veni.”

La finalul acestor versuri Scarlat Rosetti a considerat potrivit să completeze epitaful cu propriile-i cuvinte: „Precum Christos pe Lazăr din morţi a înviat, aşa tu România din morţi ai desteptat.” Iar, pe urmele lui Rosetti, distinsul, inspiratul şi iubitul dascăl întru teologie, Constantin Necula, i-a adăugat lui Lazăr apelativul binemeritat  de „Învietorul” (Constantin Necula, Gheorghe Lazăr Învietorul, Ed. Andreiana, Sibiu, 2009, 80 p).

Aşadar, chiar înainte de plecarea sa definitivă din lume, Gheorghe Lazăr ne spune o poveste de neuitat. O poveste de neegalat. O poveste reală. Povestea „Vieţuitorului…”. De fapt, era povestea lui. Dar este şi povestea noastră. Şi a ta, şi a ei, şi a lui. Şi, a noastră, a tuturor…

Ce vrea să ne transmită Lazăr? Că dincolo de tot ceea ce este în stare să realizeze orice „vieţuitor” în lumea aceasta rămâne un lucru esenţial, care nu se cuvine să fie ratat, ignorat sau uitat nicidecum şi anume, pregătirea pentru trecerea în veşnicie. Nu a realizat Lazăr destule? Nu a plâns destul? Nu a suferit destul? Ce a învăţat din toate? A învăţat ce înseamnă în fond a vieţui. Înseamnă a suferi. Este ceea ce a înţeles Lazăr în ultimele lui zile de suferinţă. Pe patul suferinţei, Lazăr a înţeles că din soartea omului e tristă. Ştia. Dar acum a înţeles.  Orice ai face, la un moment dat negreşit pleci. Deci, nu te împrăştia în a face orice. Fă ceea ce trebuie!

Din acest motiv, am ţinut şi noi să reamintim tuturor, în Cuvântul înainte al volumului editat în cinstea lui Lazăr (Vasile Gafton, Gheorghe Lazăr, (re)povestit, Ed. Andreiana, Sibiu, 2023, 104 p), că, “În curtea bisericii vechi din Avrig (…) sub o lespede grea din marmură, îşi doarme somnul de veci el, Lazăr al nostru, al avrigenilor. Acolo, sub lespedea cea grea a mormântului, flacăra lui Lazăr arde încă. Şi tot la fel, cuvintele lui, cuvintele acelea adânc săpate în piatră încă ne vorbesc azi şi vor vorbi de-a pururi. Numai că, noi… nu le mai citim, nu le mai auzim. Noi, abia dacă mai aruncăm câte-o privire fugară spre ele atunci când, grăbiţi, trecem pe lângă el. Dar, ce-ar trebui să facem? Sau ce-am putea face noi? Sau cum să facem ce-ar trebui făcut?

Sunt întrebările care îndată-şi dau rând în sufletele noastre în clipa în care gândul ne poposeşte puţin mai mult asupra amintirii lui. Ceea ce-ar trebui să facem nu este mult. Şi nici greu. Ar trebui să ne purtăm faţă de Lazăr ca în Sfânta Zi de Paşti. Adică, cum?… va insista, poate, cineva. Adică, dacă după atâta timp lumina lui mai arde încă, ar trebui să venim la el şi să luăm lumină. Să ne împărtăşim din lumina lui şi s-o dăm cu bucurie şi altora. Veniţi, de primiţi lumină! Este lumina care se cere ţinută aprinsă mereu, de fiecare dintre noi. Este lumina lui. Lumina lui Lazăr al nostru, al avrigenilor”. Fie-i amintirea binecuvântată în veci!

Protopopul Avrigului, pr. dr. Vasile Gafton