Târâș-grăbiș prin golgota urbană. Na, că iar am uitat ce era mai important!

Orașul se transformă, înaintea sărbătorilor, într-o golgotă ciudată pe care cei ce vor să petreacă apocaliptic încearcă să o urce, biciuiți de claxoane, noxe și nervi. Probabil că sus e întrezărită mântuirea culinară, o stare pe cât de sufocantă în societate, pe atât de greu de înțeles pentru cei ce conștientizează îngurgitarea printr-o gură, nu prin șapte.

Și în acest an, s-a pătimit mult în trafic în Vinerea Mare, s-a făcut slalom printre rafturi, s-a tonifiat musculatura în exercițiul împingerii căruciorului umplut cu de-ale gurii. Am retrăit același sentiment straniu de ajun apocaliptic de sărbătoare și m-am întrebat de unde și pentru ce atâta risipă de energie, din moment ce singura zi în care magazinul, acest uger al aprovizionării, este închis, e duminica de Paști. În zadar s-au prelins pe diferite canale de informare pilde și povețe sănătoase, îndemnuri la puțină meditație asupra rostului vieții, căci vorbele domoale s-au topit în vacarmul pregătirilor pentru…chiar așa: pentru ce? Cred că așa cum mâncăm de Paști, am putea mânca și peste o săptămână, repet, folosindu-ne de o singură cavitate bucală.

Lumea se pregătește ca pentru un ospăț final, de fiecare dată, adevărata semnificație a Învierii Domnului rămânând, undeva, în plan secundar. Nu e o bucurie plenară în toată zdroaba pregătirilor; am auzit destui truditori pe altarul organizării festinului care se văitau ca de o corvoadă, invocând eforturile pe care trebuie să le depună pentru a pune presiune pe mese și pe tihnă. Vrei, nu vrei, te zbați, te aprovizionezi, îți sleiești puterile, nu care cumva să te prindă Sărbătorile Pascale cu vreun colțișor de masă neacoperit de platou, farfurie, pahar sau sticlă. Uite că iar ne luarăm cu goana, cu apostrofarea celor din fața noastră (la coadă la semafor, la casa de marcat, oriunde) și am uitat de adevăratele pătimiri, nu de cele în brațele cărora ne aruncăm cu voluptatea consumatorului compulsiv. Iar ne-a prins acest mare moment cu lecția neînvățată: tot n-am dibuit potecile cumpătării, n-am înțeles că de mâncat, putem mânca și mâine, și poimâine și, poate cel mai important, că nu trebuie să fim buni doar într-o vineri anume, că toleranța nu trebuie să aibă un contract pe o perioadă determinată cu sufletul nostru.

Ne putem simți mereu ca într-o zi de sărbătoare, ne putem ospăta oricând fără a transforma o anume zi din calendar într-un dezmăț culinar, putem încerca gustul empatiei, al blândeții, în fiece zi.