Să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie… (Marcu 8. 34- 38, 9.1)

Dintre provocările pe care viața le aduce asupra noastră, în fiecare zi și pentru fiecare în felul său, purtarea crucii personale nu pare un proiect general, ușor de acceptat. Propunerea Mântuitorului nu avea semnificație foarte mare în concepția poporului care îl asculta. Nu întâmplător Evanghelia pomenește momentul acesta, al vestirii Crucii, în linia unui capitol remarcabil ca înțelegere a mentalității celor care îl ascultau pe Mântuitorul. Mai întâi satură patru mii de oameni cu pâine, șapte pâini și puțini peștișori (Marcu 8. 1- 9) în locul numit Dalmanuta- nu departe de Capernaum, în dreptul a ceea ce credem a fi locul înmulțirii hranei din celelalte minuni, Tabta -port pentru zonă. Acolo vindecă de sfadă niște farisei care cereau semn de la El, ispitindu-L (Marcu 8. 11). Refuză semnul și ceartă apoi pe ucenici. Aceștia, în fuga pe cealaltă parte a mării, uitaseră să ia pâini și rămăseseră doar cu una. Când Domnul le spune „feriți-vă de aluatul fariseilor și de aluatul lui Irod”(Marcu 8.15) ei cred că la lipsa pâinii se referă Domnul pe când El se referă la modul de a gândi al fariseilor și a lui Irod. Și unii și alții caută să ucidă profetul, să țină în frâu emoția populară pe care mesianismul – activat și mai tare de finalizarea Templului de la Ierusalim- credinței îl declanșase. Ca orice dictator Irod- indiferent de care din ei este vorba, cel din dreptul locului în care vorbea Iisus scosese rabinii morți din groapă pentru ai face lui Tiberius capitală, la Tiberias- nu voia oameni credincioși în Dumnezeu ci fideli regimului. Fariseii erau o astfel de mascotă a fidelizării întru Lege și putere politică. Pentru aceasta – liniștea sau corectitudinea politică- și aveau să îl ucidă pe Iisus Mesia. Pentru a le reaminti că nu despre aluatul pâinii vorbea Domnul le reamintește mereu de minunea înmulțirii pâinilor din care scoseseră o dată 12 coșuri pline de fărâmițe- semnul celor 12 neamuri ale lui Israel- și apoi șapte coșuri- semnul prezenței lui Dumnezeu în odihnă ori împlinirii lucrării Sale cu omul. Acum înțelegem așa simbolurile- semnele pe care Hristos le dăduse sub ochii lor ținuți să nu-L vadă- dar nu cred că și oamenii vremii, momentului. Nu întâmplător după toată acesta poveste despre semne-orbire Domnul vindecă în Betsaida un orb. Nu oricum ci scuipând în ochii lui și punându-și mâinile peste el (Marcu 8.23). Afară din sat. Dând semn cum El Însuși pentru că i-a vindecat de orbire va di scos din Ierusalim, scuipat și își vor pune mâinile pe El…Desigur că așa gândim acum. Dar atunci? În clipa în care se petrec toate acestea, cum am fi gândit?

Între discuțiile acestea însă se ivește una care crește parcă din vindecarea orbului. Amănuntele date de Marcu ne arată că Ucenicii- cel puțin Petru, cel care-l inspiră- au fost martorii vindecării aceluia și poate că din vindecarea lui au luat și ei, urmăritorii Lui apropiați, vindecare. Ucenicii răspund  la o primă întrebare: „cine zice mulțimea că sunt?” cu ceea ce am numi credința mulțimii: Ioan Botezătorul ori Ilie Profetul înălțat la cer. Aici este însă marcată întrebarea fundamentală a vieții noastre creștine: Dar voi, voi cine ziceți că sunt Eu? (Marcu 8.27).. și numai Petru rostește adevărul: Tu ești Hristosul! (Marcu 8. 29)- făcând din credința sa personală, crez mărturisit de grup, de comunitatea ucenicilor. În acest context, în care ei îl identificaseră drept Mesia, Domnul începe să-i învețe despre Patima Sa. Și Aici apare textul Evangheliei din Duminica aceasta, numită Duminica Crucii. Domnul leagă așadar ceea ce rostește de mărturisirea Apostolilor și de Vestirea Patimilor. De aceea și insistă: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie!” (Marcu 8. 34).

M-a frapat mereu această insistență pe să lepădare și urmare a lui Hristos această „să ia crucea și să-mi urmeze Mie”. Care sunt, vedem azi mai mult decât oricând, două acte diferite care devin unul singur, mântuitor, numai în Hristos. A lua crucea, pentru muți, se reduce la un joc de cuvinte, de metafore. Dar nu despre Crucea-Metaforă ne vorbește aici Domnul ci despre Crucea care ne face asemeni Lui. Care ne oferă identitate în El, care face din purtarea crucii noastre- personale- așchie din Crucea Lui. Nu. Nu ne îndeamnă să ne comparăm suferințele noastre cu suferințele Lui. Asta o facem noi în tot soiul de tresăltări mistice. Un soi de angajare într-un proces comparativ rupt cu totul de învățătura Evangheliei. Citind, de exemplu, Actele Martirice, documente care ajung până la noi vizând riguroasa ucidere în conformitate cu legea imperială, nu afli vreun loc în care martirii să se laude că seamănă în moarte cu El ci mărturisesc nădejdea că sunt ai Lui prin Înviere. Și din această perspectivă trebuie privită Crucea adusă sub ochii noștri de Duminica aceasta.

Privită dinspre Golgota- vestită ceva mai sus în Evanghelie de Domnul Hristos- vede cum purtarea ei de către Mântuitorul dă valoare crucilor noastre. Care altfel ar fi fost simple obiecte de tortură. Cum din nefericire pentru unii dintre noi, prea orgolioși să ne comparăm fără să trăim cu suferința izbăvitoare a lui Iisus, crucile au rămas la simplu obiect de torturare al propriei vieți. De aceea Domnul vorbește despre crucea noastră și urmarea Lui. Între ele lepădarea de sine dar nu ca un exercițiu de tâmpire sufletească. Ci ca unul de limpezire. Doar dictaturile cred că ascultarea de ele este necondiționată. Domnul ne spune că ascultarea este condiționată de…cruce. De înțelegerea în adâncime a chemării Sale. Că nu are nevoie de puternicii zile slugoi la interese străine și nici de ritualiști demagogi care traduc credința în înlănțuiri funcționărești. Că nu ești rege dacă ești asemenea lui Irod. Că nu ești credincios dacă ești asemenea fariseilor. Ești credincios când ești ca Petru și ucenicii Săi care deschid ochii, văd și mărturisesc.

O altă cheie în care putem privi spre această realitate ne este oferită de versetele care leagă pierderea sufletului de nătângul efort al cuceririi lumii întregi și rușinarea de Dumnezeu drept pierdere al suportului iubirii pe care Fiul Omului îl va dărui omului dinaintea slavei Tatălui cu sfinții îngeri. Perspectiva asumării crucii personale se vădește a fi nu câștigarea unui loc pe lume ori a unei fericiri în valul de veselii ieftine al lumii. Perspectiva crucii personale este valoroasă numai prin așezarea ei în lumina Învierii și Judecății finale. Dacă socotim cruce suferința din orgolii și rănirea noastră prin sforăriile de sistem mai presus decât dulceața Învierii chiar avem o problemă. Așa cum dacă judecăm pe aproapele fără să urcăm pe Crucea iubirii lui ne așezăm în linia de logică a fariseilor și ne va fi greu să mai ieșim din ea. Până la Judecata finală.

Aceasta este perspectiva oferită de Părinții Bisericii în ce privește Evanghelia aceasta. Crucea mea e crucea mea și doar purtând cu smerenie greutatea ei – care, vă asigur, e pe măsura puterii mele de a o purta- leg purtarea ei de urmarea Lui. Fără această urmare sunt un simplu Sisif, îmbătrânit de neputință și efort inutil. Crucea Mântuitorului nu înlocuiește mitul lui Sisif ci ne arată inutilitatea lui. Cât de greșit trăim realitatea Crucii lui afectează nu doar viața aceasta ci și Judecata la care vom fi supuși. Rușinarea de Dumnezeu la aceasta se referă. La neputința de a înțelege cât de importantă este legarea prin ascultare de Dumnezeu. Deschizând ochii și urmând Calea, unică și numai spre Adevăr. Ori numai cu Adevărul poți fi pe Cale cu Adevărul. Sprijin pe cale, Crucea.

Finalul textului ce-l citim în duminica aceasta este impresionant: „Adevărat, adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere” (Marcu 9.1). Dacă este să privim din perspectiva „crucii personale” a Mântuitorului – ceea ce vedeau la suprafață și văd încă oamenii de „suprafață”- e greu de crezut că ar putea să izvorască din modul Lui de a fi ceva să poată schimba ordinea logicii lui Irod și a fariseilor. Și totuși, are Hristos dreptate când le vorbește? Fără nici o îndoială. Din cei 12 Apostoli doar nefericitul Iuda și călătorul Toma- dar el este recuperat prin cel mai frumos moment al perioadei ce va urma – nu vor fi să vadă venind cu putere Împărăția. E vorba de puterea Învierii care nu izvorăște din nimic ci din Crucea pătimirii Mântuitorului. E Crucea Lui care pune în lumină crucea noastră. Și nu prin comparație ci prin asumare.

Trăim într-o lume sucită moral. Creștinii înșiși răstignesc viețile lor pe false idealuri. Fac carieră refuzând vocație și bat în cuie pe alții pe cruci nesăbuit ridicate. Vedem cruci lipite de parbriz și purtate ostentativ ori fără nici un fel de smerenie a înțelegerii din interior a mărturiei acesteia. Lărgiți inima și deschideți ochii. Priviți spre cei bolnavi și spre cei săraci, spre cei însingurați de prea multele plecări din viețile lor. Priviți spre cei care fac cearcăne muncind pentru aproapele lor, pentru cei care încă mai au puterea de a se îngrijora pentru mersul lumii și încă mai au puterea de a se ruga. Crucile creștinilor autentici nu sunt vopsite în roz și nici nu sunt baghete magice pentru „magia” propusă sub vremi. Deschideți ochii și nu mai priviți indiferenți la modul în care îl rușinăm pe Hristos prin răutățile noastre, prin sicofantismul lesnicios în care cădem dese ori, scuzându-ne sistemic chiar cu sistemul care spunem că vrem să-l combatem. Ce spune Hristos în Duminica aceasta este că oricine am fi și de oriunde ne-am trage neamul sinceritatea purtării crucii personale ne dă curaj să nădăjduim la Crucea lui Hristos. Nu urcăm pe ea. Crucea aceea este a Lui. Dar de la picioarele ei, purtându-ne propriile cruci, putem privi curajos perspectiva Judecății. Pentru că El este de partea noastră. Suntem spre cale spre Golgota Lui. Mușunoaiele noastre de vieți nu se pot compara cu creasta Golgotei suferința Lui pentru noi. Dar ne obligă. Ne obligă să ne smerim și să luăm crucea. Și să urmăm Lui. Zicând, fie și scrâșnind printre dinți de greutatea zilei, precum în cer așa și pe pământ. Iar Cerul e la un stânjen de noi. Piciorul Crucii Sale!