Uitându-mă, într-una din serile trecute, la o emisiune în care invitații vorbeau despre România și transformările ei, despre valorile naționale asupra cărora se năpustesc nefericiți dispuși să schimbe peretele de granit cu cel de rigips, m-am întrebat ce ne ține sufletul aproape de această țară. Am spus-o și cu alte ocazii, sunt atașat de valorile românești autentice și nu mi-e rușine să spun că sunt patriot. Patriot, nu ultranaționalist de fațadă. M-am întrebat care Românie se mai ține aproape de sufletul celor ce simt românește: România țăranului ce pășea cu respect în biserică, în zi de duminică, îmbrăcat în cămașa albă ”a bună”, România oamenilor blânzi ce știau a-și ajuta semenii, România celor ce țeseau pături de haz cu care acopereau necazurile, România oamenilor echilibrați, prietenoși, România paltonarilor cuceriți de cartela de acces în sediul multinaționalei în care lucrează, România celor pricepuți la toate și, de fapt, la nimic, România celor căzuți în admirație doar pentru modele pestrițe de import, România turnătorilor, a detractorilor, a slugoilor, a celor ce urăsc din principiu, fără motiv. Îmi plac mult poeziile lui Adrian Păunescu așezate în cântece vindecătoare de artiști mari precum Mircea Vintilă, Nicu Alifantis, Vasile Șeicaru, Tatiana Stepa și mulți alții. Există o Românie a celor ce iubesc aceste tresăriri sufletești cântate, doar că unora dintre ei le e rușine să recunoască. Trist. E România celor care și-au predat cugetul și simțirile plutonului de execuție al aparențelor. Altora le e rușine să spună că le place muzica populară, că s-ar îmbrăca cu o ie țărănească sau că vor să meargă în concediu în Bucovina. De ce? Pentru că li s-a injectat, mai bine zis s-au lăsat injectați, cu acel virus nimicitor al desconsiderării propriei identități. A cui mai e România? A buldozeriștilor ce trec peste opera lui Eminescu, Marin Preda, Rebreanu, vrând să planteze în locul lor, aidoma minerilor din 1990, panseluțele unor emițători de texte cu valoare îndoielnică, lipsite de substanță, dar asiduu promovate printre cei ce vor să înlocuiască fundația cu picioroangele? A celor ce cred că tot ceea ce e românesc trebuie diluat, că toate lacurile naturale de la noi trebuie secate și înlocuite cu iazuri artificiale în care vor fi crescuți peștișori din soiuri altoite? Poate că, într-o bună zi, în România vor avea curajul să iasă în față și oameni echilibrați, demni, care știu să prețuiască, în mod egal, atât valorile europene autentice, cât și pe cele autohtone, fără a scuipa pe vreunele.