2024 Tribuna 140 (12): urmaşii să ne poată judeca pe toţi! – legături cu partidul naţional-liberal? – m´am denunţat ca autor al „crimei”! – era cetită în toate colibele?

În lucrarea „TRIBUNA şi TRIBUNIŞTII”, scriitorul Ioan Slavici mărturiseşte toate greutăţile înfiinţării Tribu­nei, implicaţiile activităţii politice a cotidianului sibian, dar şi lupta pentru susţinerea cauzei naţionale şi disen­siunile dintre membrii Partidului Naţional Român.  Reproducem finalul capi­tolului „Efectele lucrării «Tribuniştilor Tribunei»” şi  „Causele retragerii d-lui Dr. Ioan Raţiu”: « Avem noi „Tribuniştii” legături cu partidul naţional-liberal din România şi nu ne sfiim a o mărturisi aceasta, fiind-că nu e nimic de ascuns în aceste legături ale noas­tre, nimic compromiţător, fie pentru noi, fie pentru partidul naţional-liberal, fie pentru statul român. Voi care staţi în faţa noastră, de ce vă daţi silinţa să-ascundeţi legăturile voas­tre cu cercurile politice din România? De ce umblaţi cu coşul ridicat când veniţi la Bucureşti? De ce vă daţi silinţi de a nu părea ceea-ce sunteţi!?

În Noembre 1893 d-l Dr. Ioan Raţiu a fost la Bucureşti şi a avut o întîlnire cu d-l Dimitrie Sturdza şi alta cu d-l Lascăr Catargiu: a spus la toată lumea şi a şi putut spune ce a vorbit cu d-l Dimitrie Sturdza; n´a spus însă nici celor mai intimi soţi de luptă ai săi ce a vorbit cu d-l Lascăr Catargiu. Iar puţin timp în urmă a stăruit, ca d-l Eugen Brote să-i vîndă „Tribuna” şi „Institutul Tipografic”. D-l Eugen Brote i-a răspuns că n´are nimic de vîndut, şi guvernul ungar a suprimat „Tribu­na”, pentru cuvîntul că proprietarul ei nu se află în ţară. Dar d-l Dr. Ioan Raţiu nu s´a mărginit la „Tri­buna”.

Prigoniţi fără de răgaz, noi am fost nevoiţi să ne încordăm toate puterile, să mergem cu fioroasă grabă înainte şi să facem într-o zi ceeace altfel nici în zece n´am fi făcut. Fie-care lovitură ce ni s´a dat ne-a făcut mai tari în hotărîrea noastră, fie-care pedecă ce ni s´a pus ne-a făcut mai isteţi în alegerea armelor de apărare, fie-care încer­care de a ne isola ne-a împins să ne căutăm cu atât mai vîrtos soţi de luptă. Astfel, încetul cu încetul, s´a angajat în luptă întregul popor românesc şi „Foaia Poporului”  a avut în curînd după întemeierea ei mii de abonaţi şi era cetită în toate colibele româneşti.

Dacă om chizuit ar fi, d-l Dr. Ioan Raţiu nu s´ar mai fi pus în conflict şi cu „băiatul” ce a întemeiat „Foaia Poporului” şi a preamărit atâta timp pe „şeful” său în coloanele ei. Nu-i rămânea însă decât să o facă şi aceasta.

„Băeţii” Gheorghe Bog­dan-Duică şi Ioan Rusu-şirianul sunt iniţiatorii mişcării „primejdioase”, pe care au pornit-o stu­denţii de la universitatea din Bucureşti; după insti­gaţiunile lor s´a publicat şi trimis în toată Europa „Memoriul”, prin care s´a pornit lupta în publicitatea europeană; ei au urzit „Liga pentru unitatea culturală a Românilor”: sunt vrednici de lovituri.

IV. Causele retragerii d-lui Dr. Ioan Raţiu. Nu judec şi nu osîndesc pe nimeni, ci expun faptele, pentru-ca contimporanii să le ştie şi urmaşii să ne poată judeca pe toţi. Dacă interesaţio suntem noi să ne adunăm cu toţii la un loc, duşmanii noştri sunt interesaţi să ne risipeas­că. În primăvara anului 1887, în ajunul venirii Maiestăţii Sale în Ardeal, era lucru hotărît în „con­sfătuirile intime” că lucrurile vor merge bine îndată ce eu voiu fi fost înlăturat.

Ce trebuie să fac eu după-ce am aflat´o aceas­ta? Cea mai mare mul­ţumire a vieţii mele e să stau în şcoală, deşi n´am fost pregătit pentru cariera de învăţător şi astfel, ca om lipsit de cuvenita califi­caţiune, nici nu pot să fac parte din „corpul didactic”. La 1884 însă, când am plecat de la Bucureşti, dedeam lecţiuni la insti­tutul privat al d-nei Manliu, la şcoala, tot privată, a So­cietăţii pentru învăţătura poporului român şi la „Asilul Elena Doamna”, unde reposatul General Davila mă însărcinase să pre­dau pedagogia şi limba română, iar d-l V.A. Urechia mă numise direc­tor. Numai cu mare jale m´am despărţit de elevii şi elevele mele. Nimeni nu mă va osîndi dar, dacă voiu mărturisi că nu eram mîhnit acum, când mi se cerea să mă întorc la „dăscălia” mea. Eu care uit toate mâhnirile când intru în clasă şi nici-odată în şcoală nu mi-am perdut răbdarea, nici-odată nu m´am supărat, nici-odată nu am avut nevoie să pedepsesc, eu ani de zile de-a rîndul, nu numai lucrasem la Sibiiu până la istovirea puterilor mele, dar m´am şi expus, am primit asupra mea tot odiul, m´am făcut urgisit chiar şi celor mai de aproape ai mei. Văzând cum cei ce lucrau alăturea cu mine sunt loviţi fără de milă, eram cuprins mereu de simţămîntul că trebue să mă arunc eu în gura lupilor, pentru ca să feresc pe cei-lalţi de colţii lor. Om sunt, şi firească era dorinţa mea de repaos.

Nu credeam, ce-i drept, că lucrurile se vor schimba în urma plecării mele din Sibiiu, dar îmi dădeam silinţa să conving pe amicii mei, că e în interesul cau­sei să se facă încercarea aceasta. Generalul Davila murise, dar ştiam că la „Asil” pot ori-şi-când să mă întorc ca la mine acasă. Şi, în adevăr, d-l Dimitrie Sturdza, atunci ministru de Culte şi instrucţiune publică, a fost mulţumit de hotărîrea mea de a-mi reocupa catedra, ba mi-a făcut propunerea să primim soţia mea direcţiu­nea, iar eu direcţiunea de studii. Cei mai mulţi dintre amicii mei însă nu voiau să ştie nimic despre hotărârea mea de a pleca; confe­renţa m´a ales în comitetul central executiv, iar comi­tetul m´a ales secretar general al său şi m´a însărcinat să viu la proxima şedinţă cu un proiect de memorand. Trebuia deci să rămân şi eram hotărât s´o şi fac aceasta.

În „proxima” şedinţă însă, d-l Babeş ne-a făcut împărtăţirea că guvernul a luat hotărîrea de a disolva comitetul şi a propus ca comitetul să previe execu­tarea acestei hotărîri, declarându-se el însuşi disolvat. N´a fost primită propunerea aceasta, dar comitetul şi-a sistat de fapt lucrarea prin hotărîrea de a nu intra deocamdată în discuţiunea proiectului de memorand. Rămânea numai, ca la altă „proximă” şedinţă fiecare dintre membri să vie cu nouă „date şi acte” pentru memorand.

În „consfătuiri intime” apoi, d-l V. Babeş a arătat mai desluşit, că partidul e grav compromis prin pre­senţa mea în comitetul lui executiv. Deşi cetăţean ungar, eu petrecusem timp de zece ani în „străinătate”, unde aveam legături, şi astfel nu mai puteam să iau parte la vieaţa politică a patriei mele, fără ca să compromit „causa”.

Atât de puternice erau resoanele aceste, încât nu numai d-l V. Babeş, ci tot odată şi preşedintele, d-l Gheorghe Bariţiu, şi-au anunţat retragerea din comitet. I-am adresat atunci d-lui G. Bariţiu o scrisoare, prin care i-am adus la cunoscinţă că eu, nu numai că mă retrag, dar şi părăsesc ţara. Cu toate acestea am rămas. Posi­ţiunea îmi era la Bucuresci asigurată; proprietarul casei, în care locuiam la Sibiiu, d-l profesor Dimitrie Comşa, pusese biletul de închiriere; lucrurile îmi erau împachetate; făcusem chiar visitele de adio: amicul meu Dr. V. Lucaciu însă, venind la acea „pro­ximă” şedinţă, a fost arestat pe drum, aşa din senin, şi din întâmplare numai fără de „datele şi actele”, pe care le aducea pentru memorand.

În faţa acestei situaţiuni înăsprite, plecarea mea ar fi fost un fel de deserţiune. Trebuia să mai aştept.

În urma retragerii răpo­satului Gheorghe Bariţiu, comitetul era ca disolvat. El nu avuse putinţa de a se pronunţa asupra demisiu­nilor date, şi astfel Gheorghe Bariţiu era considerat ca preşedinte: el însă, considerându-se demisionat, nu voia să convoace comitetul. După multe temporisări, s´a hotărît apoi ca membrii comitetului să se întru­nească la Turda sub preşedinta d-lui Dr. Ioan Raţiu. D-l V. Babeş a declarat că va lua şi dsa parte la această întrunire, dacă nu mi se va trimite şi mie convocare. I s´a făcut pe plac, şi s´au ţinut apoi consfătuiri la Turda, la Cluj, ba chiar şi la Budapesta, în saloanele d-lui Dr. A. Mocsonyi: simţămîntul general era că toate ar merge foarte bine, dacă n´ar fi „intrigile” mele la mijloc. Aceasta era situa­ţiunea, când redactorul răspunzător al „Tribunei” a fost tras în judecată pentru un articol scris, dar nesubscris de mine. Nu se putea o mai bine potrivită ocasiune, ca să mă fac „înlăturat”: deşi redactorul primise întreaga răspun­dere pentru articol, m´am dus la judecătorie şi m´am denunţat ca autor al „crimei”. În timpul cât am lipsit eu din Sibiiu a fost pace şi înţelegere atât de perfectă, încât d-l V. Babeş mi-a făcut onoarea de a mă visita în temniţă şi de a-mi aduce complimente de la d-nii Mocsonyi-eşti. „Cau­sa” însă n´a înaintat de loc, iar după întoar­cerea mea din temniţă d-l Dr. Ale­xandru Mocsonyi şi ai săi iar s´au despărţit de amicii mei. Acum nu mai stăruia nimeni să rămân, şi am putut să plec spre mulţu­mirea tuturora. Sunt mişei aceia, cari zic că amicii mei n´au dat cele mai grele dovezi despre dorinţa lor de a face mergerea împreună cu putinţă.

Un lucru însă nu putea să facă: convingerile nu şi le puteau sacrifica, de popor nu se puteau despărţi, angajamentele luate faţă de conferenţa nu le puteau călca, de sine înşişi nu se puteau lepăda».

(va urma)