2024 Dosarele patrimoniului (CXLVII): Lecţiile istoriei? – Un popor rămâne în eternitate prin cultul eroilor! – Forma supremă a concurenţei şi selecţiei naturale la specia umană?

Cercetând articolele anului 2014 – din arhiva Tribunei -, revedeam arti­colele publicate cu ocazia sărbătoririi a 130 de ani de la fondarea cotidianului. În urmă cu 110 ani, la 27 ia­nuarie 1914, în urma re­tragerii guvernului conser­vator condus de Titu Maio­rescu (pe 26 decembrie 1913) se forma guvernul liberal condus de I.I.C Brătianu (până în decem­brie 1916). În iunie 1914, Constanţa a fost vizitată oficial de ţarul Nicolae al II-lea, acesta fiind întâmpinat de familia regală română; era ultima vizită, înainte de asasinarea de către bolşe­vici. În 28 iunie, avea loc atentatul de la Sarajevo, în care arhiducele Franz-Ferdinand împreună cu soţia sa, ducesa Sofia, erau asasinaţi la Sarajevo.

Acest eveniment va de­clanşa Primul Război Mon­dial, România declarân-du-şi neutralitatea. De peste un secol datează primele cimitire comemorative de război, locuri memoriale ce l-au determinat pe marele istoric Nicolae Iorga să afirme: „Un popor rămâne în eternitate prin cultul eroilor”.

În plin Ev Mediu, diplo­matul şi filozoful italian Niccolo Machiavelli (1469-1527) scria: «-Un stat nu-şi poate întemeia securi­tatea decât pe propriile arme; -constrângerile nu au generat niciodată soldaţi buni; -celui care câştigă o bătălie i se iartă toate greşelile; -războiul este o treabă a celor tineri şi ei sunt cei mai în măsură să vorbească despre el, căci ei sunt cei mai capabili să-l ducă la bun sfârşit». O istorie a patrimoniului ne demonstrează că – o lungă perioadă de timp -, bise­ricile au salvat mormintele domnitorilor şi a conducă­torilor locali. Plăci din piatră străjuiesc şi astăzi criptele acestora în interiorul bise­ricilor, cea mai renumită galerie sibiană fiind FE­RULA din Catedrala Evan­ghelică din Sibiu, cu cele 67 de lespezi funerare, unice în România. Obiceiul a fost interzis în 1796, cimitirele dezvoltându-se în jurul bisericilor, multe morminte fiind semnalate prin cruci de lemn, practica fiind păstrată până la finele sec. al XIX-lea, când s-a legiferat construirea de cimitire în afara localităţilor. Astfel, s-a fondat Cimitirul Municipal din Dumbrava Sibiului (la începutul sec. XX), crucile de piatră păs­trându-se nealterate până în zilele noastre. Au dispă­rut treptat crucile de lemn, constatându-se cât de efe­mere erau pentru memo­ria înaintaşilor. Iar fără o administrare coerentă (in­ventariere, conservare şi protecţie legală) pe termen mediu şi lung, multe mo­numente şi cimitire come­morative vor dispărea, na­tura cerându-şi dreptu­rile. La începutul mileniului III, mulţi vorbesc de lecţiile trecutului. Pentru a desluşi termenul – intrat de mult în conştiinţa publică -, ape­lăm la lucrarea „Lecţiile istoriei”, opera familiei Will şi Ariel Durant, Ariel fiind cercetătoare şi scriitoare americană de origine rusă (1898-1981). Cei doi au scris celebra serie „Poves­te a civilizaţiei”, primind Premiul Pulitzer pentru nonficţiune generală (în 1968) şi Medalia Preziden­ţială a Libertăţii (în 1977). În capitolul „Istoria şi răz­boiul”, sunt expuse opiniile acestora, argumentate extrem de veridic:

«Războiul e una dintre constantele istoriei, pe care civilizaţia sau demo­craţia nu au eliminat-o. În ultimii 3421 de ani de istorie cunoscută, doar în 268 nu au existat războaie. Am admis că războiul este azi forma supremă a concurenţei şi selecţiei naturale la specia umană. „Polemos peter ponton” spunea Heraclit; războiul, sau competiţia, e sursa tuturor lucrurilor, un izvor puternic de idei, invenţii, instituţii şi state. Pacea este un echilibru instabil, care poate fi menţinut doar prin supremaţie acceptată sau putere egală. Cauzele războiului sunt aceleaşi ca ale concurenţei între indivizi: lăcomie, ostilitate, mândrie, dorinţa de a ob­ţine hrană, pământ, mate­riale, combustibil, domi­naţie. Statul are toate instinctele noastre, fără să aibă şi limitele noastre. Individul se supune res­tric­ţiilor stabilite de morală şi lege, fiind de acord să înlocuiască lupta cu nego­cierea, fiindcă statul îi garantează protecţie de bază pentru viaţa, proprie­tatea şi drepturile sale legale. Statul în sine nu recunoaşte nici un fel de restricţii importante, fie pentru că e suficient de puternic pentru a ignora orice interferenţă cu voinţa sa, fie pentru că nu există nici un superstat care să-i ofere protecţie de bază, şi nici vreo lege interna­ţională sau cod moral care să aibă valoare efectivă. Pentru individ, mândria aduce şi mai multă vigoare în întrecerile din viaţă; pentru stat naţionalismul aduce forţă sporită în diplomaţie şi război. Când statele europene s-au eliberat de sub dominaţia şi protecţia papală, fiecare a încurajat naţionalismul şi un adaos la armata şi flota sa. Dacă viza un conflict cu o anume naţiune, întreţi­nea în poporul său ura împotriva acelei naţiuni şi formula sloganuri pentru a aduce acea ură la punctul culminant, neuitând însă să accentueze dragostea sa pentru pace. (…) În se­colul XX progresul comu­nicaţiilor, al transporturilor, al armelor, al mijloacelor de îndoctrinare a făcut războiul o luptă a popoa­relor, atât a civililor cât şi a soldaţilor, victoria fiind obţinută prin distrugerea totală a vieţii şi a pro­prietăţii. Un singur război poate distruge azi munca de secole în construcţia oraşelor, creaţia artistică şi dezvoltarea obiceiurilor civilizate. Ca o consolare, războiul contemporan promovează ştiinţa şi teh­nologia, ale căror invenţii letale, dacă nu sunt uitate în sărăcia şi barbaria universală, e posibil ca ulterior să îmbogăţească realizările materiale din timp de pace. (…) „Măreţia în politică”, spunea Edmund Burke, „nu rareori este adevărata înţelep­ciune, iar un mare imperiu şi minţile înguste nu fac casă bună împreună”. Imaginaţi-vă un preşedinte american spunându-le liderilor ruşi şi chinezi: Dacă am urma cursul normal al istoriei, ar trebui să vă declarăm război de teama a ceea ce aţi putea face peste o generaţie. Sau am putea urma prece­dentul îngrozitor al Sfintei Alianţe din 1815 şi să ne dedicăm resursele şi tinerii cei mai capabili suprimării oricărei revolte împotriva ordinii existente de pretutindeni. Dar sun­tem dispuşi să încercăm o nouă abordare.

Vă respectăm popoa­rele şi civilizaţiile ca fiind printre cele mai creative din istorie. Vom încerca să vă înţele­gem sentimentele şi do­rinţa de a vă dezvolta pro­priile instituţii fără teama unui atac. Nu trebuie să permitem temerilor noas­tre reciproce să ne con­ducă la război, fiindcă nemaivăzuta capacitate de ucidere a armelor noastre şi alor voastre aduce în discuţie un element nefa­miliar în istorie. Propunem să trimitem reprezentanţi care să discute cu ai voştri într-o conferinţă prelungită, pentru rezolvarea diferen­ţelor dintre noi, încetarea ostilităţilor şi a subversiu­nilor şi reducerea arma­men­tului. Oriunde în afara graniţelor noastre ne vom găsi în competiţie pentru supunerea unui popor, suntem dispuşi să ne conformăm unei alegeri corecte din partea popu­laţiei respective. Să ne deschidem uşile unii altora şi să organizăm schimburi culturale care să promoveze aprecierea şi înţelegerea. Nu ne temem că sistemul vostru economic îl va înlocui pe al nostru, şi nici voi nu trebuie să vă temeţi că al nostru îl va înlocui pe al vostru; credem că fiecare sistem va învăţa de la celălalt şi va putea con­vieţui cu acesta în coo­perare şi pace. Poate fiecare dintre noi, în timp ce păstrează mijloacele de apărare corespunzătoare, poate încheia pacte de neagresiune şi neames­tec cu alte state, şi de la aceste acorduri poate prinde contur o ordine mondială în care fiecare naţiune poate rămâne suverană şi unică, limitată doar de convenţiile sem­nate de bună voie. Vă cerem să vă alăturaţi în această sfidare a istoriei, această hotărâre de a aduce bunăvoinţa şi civi­lizaţia în relaţiile dintre state. Ne angajăm în faţa întregii omeniri să intrăm în această aventură cu toată sinceritatea şi încrederea. Dacă pierdem la jocul de noroc al istoriei, rezultatele nu pot fi mai rele decât cele pe care le-am putea aştepta prin conti­nuarea politicilor tradiţio­nale. Dacă noi şi voi reuşim, vom merita timp de secole un loc în me­moria recunoscătoare a umanităţii.

Generalul zâmbeşte. „Ai uitat toate lecţiile isto­riei?”, spune el, „şi toată natura umană pe care ai descris-o”. Unele conflicte sunt prea adânci pentru a fi rezolvate prin negociere; şi în timpul negocierilor prelungite (dacă e să ne luăm după istorie), acţiu­nile subversive vor con­tinua. Se va ajunge la o nouă ordine mondială nu prin înţelegere între gentlemeni, ci printr-o victorie atât de decisivă a uneia dintre marile puteri încât aceasta va putea dicta şi impune legea internaţională, ca Roma de la Augustus până la Aurelius. Astfel de interludii de pace atotcuprinzătoare sunt nefireşti şi ieşite din comun; se vor încheia în curând prin schimbări în distribuţia puterii militare. Ne-ai spus că omul e un animal competitiv, că statele sale trebuie să fie ca el şi că selecţia naturală funcţionează azi pe plan internaţional. Statele se vor uni în cooperare fun­damentală doar dacă vor fi toate atacate din afară. Poate că azi ne deplasăm rapid spre acel platou al competiţiei; se poate să intrăm în contact cu specii ambiţioase de pe alte planete sau stele; nu peste mult timp va urma un război interplanetar. Atunci, şi doar atunci, noi, toţi cei de pe Pământ, ne vom uni». Lecturând pasajul selec­tat, putem să ne întrebăm:
ne-au fost predate, toate lecţiile istoriei?

(va urma)