2023 Dosarele patrimoniului (CXLV): cruţarea naturii şi … omului însuşi! – distrugerea trecutului României?- educaţia este valoarea cea mai importantă în care credem!

„Fostul castel Tobias” – monument istoric de interes local – este situat în localitatea Boarta (nr. 158), fiind datat în 1770, numele nobilului maghiar care l-a construit fiind cvasi-necunoscut tuturor specialiştilor în domeniu: istorici, arhitecţi, preoţi (indiferent de confesiune), oameni din administraţia locală sau judeţeană! Pe toţi cititorii Tribunei îi putem invita să descopere localitatea Boarta, situată în imediata apropiere a satului reşedinţă de comună Şeica Mare, la circa 2 km de la ieşirea din Călvaser, pe un drum mai puţin circulat, ce face legătura dintre drumul naţional Sibiu – Mediaş cu oraşul Agnita. Puţini sibieni mai ştiu de localitatea Călvaser, care a dispărut – „fuzionând” cu Şeica Mare – satul întinzându-se în lunca lărgită a Calbei.

Pentru a înţelege trecutul tumultos al acestor meleaguri am studiat două lucrări, ale unor cunoscuţi istorici.

Savantul Nicolae Iorga a susţinut – într-una din conferinţele de radio – teza „O civilizaţie de zădărnicie şi risipă”(seria „Sfaturi pe întuneric”): «O civilizaţie sănătoasă trebuie să aibă o îndoită bază: cruţarea naturii şi cruţarea omului însuşi. Pe lângă aceea, fireşte, că ea trebuie să potrivită în elementele ei, aşa încât unul să nu fie favorizat în dauna celorlalte, din tot ce face o vreme trebuind să se desfacă o impresie de unitate şi una de frumuseţe, iar nu tot felul de scrâşniri şi de ciocniri care urâţesc viaţa însăşi. Dar lucrul de căpetenie, din punctul de vedere al dăinuirii omului pe pământ, cu scopuri mai înalte, văzute de departe, iar nu când stă să se producă ultima nenorocire, de neînlăturat, e această economie a mijloacelor şi această economie a puterilor. Civilizaţia n-are dreptul de a prăda şi ea nu poate să se întoarcă împotriva ei înseşi, lucrând la împuţinarea acelei energii omeneşti de la care, în ultima instanţă, pleacă orice».

În „Introducerea” semnată de Marilyn Perry – preşedinte Fundaţia Samuel H Kress, Bonnie Burnham – director executiv Fondul Mondial al Monumentelor şi Terry B. Morton – preşedinte USA/ICOMOS, la lucrarea „Distrugerea trecutului României” (autor Dinu C. Giurăscu) a fost ales un motto din Declaraţia de la Rostock-Dresda (a VII-a Adunare Generală a ICOMOS, 12-18 mai 1984): „Ca mărturii ale civilizaţiei umane, monumentele şi siturile contribuie la consolidarea conştiinţei istorice şi a identităţii culturale a oamenilor şi comunităţilor. Monumentele şi siturile sînt de importanţă locală, naţională sau universală, exprimă o cultură şi un fel de viaţă şi constituie o parte semnificativă a patrimoniului mondial. De aceea, datoria tuturora este să asigure în tot timpul ocrotirea şi conservarea monumentelor şi siturilor la toate nivelurile». Din cuprinsul „Introducerii” spicuim: «Oraşul Bucureşti a fost cunoscut multă vreme ca una dintre perlele Europei. Un oraş fermecător căruia îi era propriu un anumit amestec de stiluri arhitectonice, de la cel bizantin şi clasica Renaştere pînă la cel denumit „belle époque” din veacul al XIX-lea, cu apartamente cu balcoane din fier forjat. Şi în afara capitalei, oraşe şi sate păstrează în toată ţara multe stiluri – internaţional, local sau etnic – care contribuie la bogata varietate a arhitecturii tradiţionale din România. Acest patrimoniu arhitectural, autentică oglindire a unei istorii cuprinzătoare a poporului român, este pe cale de a fi distrus în zilele noastre de înşişi guvernanţii ţării într-o încercare de a omogeniza patrimoniul cultural naţional şi de a şterge istoria unei naţiuni. Participarea la viaţa culturală este unul din drepturile omului. Acest drept cuprinde, de asemenea, plăcerea şi beneficiul cunoaşterii monumentelor şi siturilor. (…) Politicile naţionale şi internaţionale nu trebuie orientate numai spre factorii materiali de bunăstare. Aceste politici vor trebui îndreptate şi spre conservarea şi ocrotirea monumentelor şi siturilor, care aduc contribuţii specifice şi semnificative la calitatea vieţii în ansamblul său.

Guvernul român a declarat în mod direct şi oficial că întreaga populaţie a ţării – români, ca şi etnicii maghiari, germani şi sîrbi – va fi mutată pentru a elimina diferenţele între nivelul de trai de la oraş şi cel de la sate. Din modestele lor locuinţe proprietate particulară, familiile vor fi mutate în calitate de chiriaşi în apartamente la bloc, cu dotări insuficiente. Procesul de reaşezare este în plină desfăşurare, de la zonele rurale din împrejurimile Bucureştilor şi pînă la dealurile transilvănene, ştergând de pe faţa pămîntului o istorie complexă a unor identităţi etnice. Comunitatea internaţională a deplîns în trecut pierderea unor mari opere de artă, monumente importante şi centre urbane distruse de războaie şi de nepăsarea omului. Noi am contestat bombardarea Dresdei, am deplîns exploziile ce au distrus Beirutul, ne-am exprimat adînca preocupare pentru soarta ce ameninţă monumentele de la Agkor. Dar niciodată în secolul nostru vreo forţă umană nu a pus conştient şi ostentativ în aplicare un program care, în timp de pace, să ducă la distrugerea voită a patrimoniului artistic al unei întregi naţiuni, aşa cum constatăm acum în România. La această serioasă ameninţare, comunitatea internaţională trebuie să răspundă şi să transforme nelegiuirea într-o reacţie clară. Nutrim speranţa că acest Raport Internaţional de Conservare va deveni un catalizator al mişcării de protest în curs împotriva asaltului dat de un guvern asupra patrimoniului arhitectural şi asupra cetăţenilor României. Patrimoniul arhitectural şi tradiţiile culturale ale unei naţiuni nu sînt negociabile». În aceiaşi lucrare (prima ediţie a apărut în 1989), autorul, istoricul şi politicianul Dinu C. Giurăscu (1927-2018) îşi expunea viziunea în „Cuvînt înainte”: «Prin anul 2000, o întreagă naţiune va locui în oraşe unde nu va mai fi rămas aproape nimic din istoria ţării şi din civilizaţia ei tradiţională. În acelaşi timp s-a trecut la înfăptuirea unui plan global de reconstruire a satelor: 7-8.000 dintr-un total de 13.123 sate sînt condamnate la dispariţie, iar în cele care vor fi menţinute, locuinţa unifamilială aflată în proprietatea privată va fi înlocuită cu blocuri colective de apartamente. (…)

Naţiunea română în totalitatea sa – cît şi minorităţile maghiară, germană şi sîrbă care au convieţuit timp de secole alături de români – vor fi, aşadar, smulse din patrimoniul lor orăşenesc sau sătesc, din propria lor istorie şi identitate».

Astăzi, vizitând Boarta, la peste trei decenii de la schimbarea de regim din 1989, constatăm că localităţile din valea Buii (astfel, denumesc localnicii vechea vale a Calvei) şi-au păstrat frumuseţea autentică şi misterioasă, mulţi întrebându-se cum şi de ce (?) au rezistat aceste localităţi, despre care puţini au auzit în Sibiu. În articolul trecut, afirmam că vechiul castel Tobias a mai primit o şansă, fiind vândut unui investitor particular. Acum – cu acordul domniei sale – putem să-l prezentăm, acesta fiind un sibian cunoscut mai mult în domeniul educaţiei. Radu Szekely (n. 5 iunie 1976, Cluj) este absolvent al şcolii generale nr. 18 şi al liceului „Octavian Goga” Sibiu (promoţia 1995, specializarea limbi străine) şi al Universităţii Lucian Blaga din Sibiu – Facultatea de Filologie (1999), având o vastă experienţă în domeniul educaţiei, acumulată atât în Finlanda, cât şi în România. Radu Szekely a fost secretar de stat în Ministerul Educaţiei (2021) şi consilier în Cancelaria Primului Ministru al României. Prezentăm valorile şi viziunea publică a fondatorilor Şcolii Româno-Finlandeze ERI Sibiu, Radu Szekely şi Elena Lotrean: «Educaţia este valoarea cea mai importantă în care credem. Ne-am pregătit amândoi să devenim profesori, de română şi engleză. Însă ceea ce am făcut ulterior pregătirii iniţiale nici nu era imaginat atunci când eram în şcoală. Amândoi am trecut prin experienţe locale, naţionale şi internaţionale, împreună şi separat, de la predarea la clasă la politici publice. Credem că misiunea şcolii este de a pregăti copiii, astăzi, pentru viitor, pentru ceva ce încă nu putem să ne imaginăm. Dar ceea ce putem, totuşi, să imaginăm, este procesul, baza, pe care poate construi fiecare copil, fiecare tânăr, astfel încât să-şi poată crea o viaţă cu sens, în care educaţia se continuă şi dincolo de băncile şcolii şi are un impact major în societate. Şcoala Româno-Finlandeză ERI creşte o dată cu elevii ei, cu profesorii ei, cu comunitatea. Ne propunem ca, împreună, cu pasiune şi bucurie, să creăm acele contexte în care fiecare dintre noi să producem învăţare de cea mai bună calitate». (va urma)