2023-Anul A.C. Popovici (XLV): națiunea ca o noblețe! – duşman al „suveranităţii” raţiunii? – crede în Dumnezeu şi nu …! – privilegii eterne şi naturale: talentul, caracterul, patriotismul?

Viziunea lui Aurel C. Popovici este prezentată și în lucrarea filologului memorialist Grigore Nandriş: «Aurel C. Popovici aruncă aceste adevăruri eterne pe piaţa materialismului şi a raţionalismului sterp al epocei sale, unde o pătură suprapusă, numită clasă conducătoare, îşi disputa, şi-şi dispută încă, negustoreşte îndrumarea şi fericirea norodului după receptele democraţiei sosite în ţară odată cu parfumurile şi panglicele ultimelor jurnale de modă. Aurel C. Popovici îşi întemeiază credinţa în misiunea neamului său pe creştinism, care pentru el nu este fanatism pătimaş, nici formalism sec, nici imperialism pământesc sau făţărnicie cabotină, ci credinţă caldă, intimă, adâncă, vie, umilă. „Creştinismul, cu toate alegoriile lui şi legendele lui deosebite, în fond e recunoaşterea umilă, cucernică a adevărului inexorabil că lumea este o minune divină pe care o poţi cerceta şi trebuie s’o cercetezi, şi de care te poţi bucura în voia inimei, dar de al cărei „rost ultim”, „adevărat”, niciodată nu vei da, pentrucă este şi rămâne o taină a lui Dumnezeu. De aceea: crede în Dumnezeu şi nu cerceta! Nu căuta să explici tu, în mod „ştiinţific”, probleme ce nu sunt probleme, ci adevăruri religioase, dumnezeeşti şi omeneşti” (…) Această atitudine este conformă cu firea poporului român: – „Şi poporul român ştie foarte bine că nu te poţi bizui în orice raţionalism, căci „gândul omului e iad, şi un adânc fără vad”. Ce adâncă filozofie într’un singur proverb!

El singur, interpretat ştiinţificeşte, dărâmă toată literatura raţionalistă-socialistă făcând-o praf şi cenuşă” (…)

Dar atitudinea religioasă nu este rezultată din obscurantism şi ignoranţă. Metodele ştiinţelor exacte şi rezultatele cercetărilor în aceste domenii îi sunt familiare; şarjele sale se îndreaptă necruţătoare împotriva grandomaniei şi a minciunii ştiinţifice, chiar când acestea îmbracă haina strălucitoare a erudiţiei. În lupta cu adversarii religiei, concentrată în deosebi în eseul „Ştiinţa şi credinţa”, Aurel C. Popovici vădeşte o putere de dialectician de o rară vigoare. Vorbind de erudiţia pretenţioasă care neagă ceea ce nu înţelege, spune: „Şi asemenea meseriaşi simplişti, – cari mai ales în Franţa şi în Germania sunt mulţi, – se umflă în pene, se cred oameni de „ştiinţă”, judecă cerul şi pământul, cerând lui Dumnezeu „explicaţii” dacă mai există, şi o întâlnire pe teren … Şi pentrucă Dumnezeu e mare şi bun şi nu se supără de toate prostiile celor ce zbiară la cer, meşteşugarul „savant”, călare şi trufaş pe microscopul său, denunţă pe Dumnezeu ca despot şi duşman al „suveranităţii” raţiunii umane … Şi-l combate şi-l desfiinţează. Filozofie de calfe cari se ocupă cu zoologie” (…).Unele adevăruri enunţate de Aurel C. Popovici s’au împlinit în parte sau alcătuesc ţinta către care năzuesc în zilele noastre diferite ţări: „Pentru Stat, lucrul de căpetenie şi care ar trebui să primeze orice alte consideraţiuni, este: a-şi creşte generaţii întregi de cetăţeni cu unitate morală, oameni încălziţi de aceleaşi idealuri, de aceleaşi aspiraţii naţionale; caractere puternice dar legate între sine printr’o coesiune superioară în vederea asigurării şi înălţării ţărei şi a neamului lor (…).

Concepţia pedagogică expusă în articolele: „Învăţământ şi educaţie”, „Disciplina morală”, „Programe de <civilizaţie>”, „Profesori nu programe!” sânt astăzi, în haosul programelor analitice şi al desorganizării învăţământului, mai actuale decât au fost atunci când au fost scrise. Adevărurile spuse despre presă în articolul „Puterea presei”, vin parcă să confirme, că nimic nu e nou sub soare, toate dăinuesc etern sau se repetă: „Nu e deci de loc o afirmare paradoxală că pe măsură ce presa se întinde şi se răspândeşte, cultura adevărată nu numai că nu prinde teren, ci scade mereu pe toată linia.

Căci niciodată o superficialitate generalizată nu compensează cultura serioasă a unei minorităţi. Iar cultura serioasă a minorităţii nu mai are nici o influenţă asupra masselor când superficialitatea e hotărâtoare. Atunci şi oamenii de valoare, talentele producătoare de cultură se retrag, se isolează, păstrează cultura lor superioară pentru sine” (…)

Cu o logică de fier distruge prejudecăţi cari strălucesc ca aurul fals şi zăpăcesc massele, ca de exemplu în articolul: „Sau libertate sau egalitate”, în care arată cu claritate că egalitarismul democraţiei marxiste exclude libertatea. N’au confirmat evidenţa acestui adevăr evenimentele din Rusia comunistă?! Democraţia marxistă prinsă în cleştele logicei sale trosneşte din toate încheieturile, iar când îi dă drumul numai zdrenţe se alege din ea. Dupăce, în primele două părţi ale colecţiei de eseuri intitulată „Naţionalism sau democraţie”, a supus unei critice biciuitoare democraţia marxistă şi ateismul ştiinţist al epocei „moderne”, în partea a treia arată „caracterul fundamental al naţionalităţii”. Se poate ca unii să nu împărtăşească unele păreri ale lui Aurel C. Popovici, părându-li-se anacronice, cum e de pildă pledoaria lui pentru menţinerea vechilor ranguri boiereşti „prinzându-le în forme noui de distincţiune, sub garanţii mai reale de numire şi înaintare”. Se poate ca celor mai mulţi, cu gândirea întemeiată pe principiile revoluţiei franceze, să li se pară această concepţie despre nobilimea ereditară o concepţie bizară, reacţionară, fosilară. Ea însă nu trebuie desprinsă din cadrul gândirei lui Aurel C. Popovici, unde apare ca o consecinţă logică impusă de premisele gândirii sale. Considerând naţiunea ca o nobleţe, el vrea în mod logic să distingă pe purtătorii de gândire, pe conducătorii, pe acei ce s’au sacrificat pentru naţiune. „Naţionalitatea e o nobilime” … „ordinea naţională … putinţa unui popor de a se ridica la rangul de naţiune este bazată pe inegalitate. Iar inegalitatea, zice cu drept cuvânt şi Ammon (n.a.: Otto Ammon, Die Gesellschaftsordnung und ihre natürlichen Grundlagen), nu este ceva ce ar putea fi desfiinţat căci ea este însăşi firea neamului omenesc, e nedespărţită de el ca naşterea şi moartea”. (…)

Este atât de firească întrebarea pe care o pune preopinenţilor săi democraţi: ce a câştigat neamul românesc că vechii boeri cu dragoste de neam şi cu frica de Dumnezeu, Goleştii, Câmpinenii, Bălenii, Ghiculeştii, Kogălnicenii ş.a. au fost înlocuiţi de boerii noui Moche, Şloim şi Temistocle?! – A câştigat baia de sânge din 1907!

Poate fi numită reacţionară gândirea lui Aurel C. Popovici, care reclamă ca privilegii eterne şi naturale ale clasei conducătoare: talentul, caracterul, patriotismul? „Dacă democraţia nu recunoaşte că cei mai buni fii ai ţărei, cari întrunesc în mod real asemenea calităţi, trebuie să aibă privilegii în conducerea ei: dacă ea nu se închină, cu cucernicie, în faţa acestei Sfinte politice; dacă nu-i înalţă ei un templu care s’o ferească de blasfemia invidiei, a răutăţii şi a neputinţei vanitoase şi de asalturile şi de invaziunea lor; dacă democraţia nu-i construeşte o severă hierarhie care s’o apere ca un corp de gardă; dacă această hierarhie puternică nu e deschisă, ca meritul să poată intra, de oriunde ar veni, şi ca nedemnitatea să poată fi eliminată, oricât de sus s’ar găsi; dacă, zic, „democraţia” nu va organiza, în mod serios, asemenea moderne ziduri de apărare, punţi de trecere şi de ieşire în şi din a ei proprie distincţiune sau aristocraţie, modernă, civilizată, – „democraţia” e condamnată la moarte; la o moarte urâtă, scandaloasă: la înnec într’o mocirlă de pofte şi de sânge”. (…) Dacă aceste poveţe pot servi drept memento pentru zilele noastre, iată alte rânduri scrise ca pentru ziua de azi: „Eu unul zic: interesul nostru general cere să face tot posibilul ca unitatea morală dintre toţi Românii să devină din ce în ce mai strânsă, mai reală şi mai covârşitoare, ca şi acei Români ce nu sunt încă Români, cum am vrea noi să fie, să poată deveni. Dar şi în această străduinţă ca în toate adevărul trebuie să ne călăuzească, nu fantazia, nu exagerările. Căci o unitate morală nu se obţine nici prin rodomontade şi insulte, nici prin şovinism ridicol. Ea se obţine prin pilde înălţătoare, prin dreptate şi adevăr, prin pilde ce merită să fie imitate. Nu ştii de ce rassă originară eşti? Ai vre-o nedumerire? Caută să fii de rassa oamenilor cu caracter întreg, muncitori şi cu dragoste şi credinţă către ţară, către neam şi vei face parte din Românii cei mai adevăraţi … Căci nu prin declamaţii populare, ieftine şi înşelătoare, se întăreşte trupul şi se înalţă mintea şi sufletul unui popor, ci prin studierea serioasă a situaţiunii, prin fapte înţelepte, prin exemple de hărnicie, de ordine şi corectitudine. Apoi respectul pentru aceste bunuri morale tocmai de sus trebuie să pornească. Ele nici odată n’au pornit şi nu pot porni de jos”. (…) » (va urma)