2023-Anul A.C. Popovici (XLIV): Civilizaţia incultă? – un stat nu-i nimic fără popor sau cu un popor nedreptăţit! – constituţia firii omeneşti … ? – pseudocivilizaţia de import!

Memorialistul Grigore Nandriș (1895, sat Mahala, jud. Hotin, azi raionul Noua Suliță, reg. Cernăuți, Ucraina -1968, Marea Britanie) prezintă cugetări despre civilizaţia sec. XX, așa cum au fost expuse de Aurel C. Popovici:

«„Civilizaţia incultă” este negaţia culturii naţionale. „Omenirea e o abstracţie, un cuvânt. Ea nu trăeşte şi nu poate trăi decât prin naţionalităţile ce o alcătuesc”. Verva lui Aurel C. Popovici, susţinută totdeauna de o informaţie temeinică, loveşte cu biciuri de foc în democraţia cosmopolită. „Pot retorii şi sofiştii să declame cât or vrea”. Pot să ne înalţe pe noi „poporul suveran” până’n nori. Adevărul ştiinţific este că toată civilizaţia noastră generală, d.p. cea europeană, se reduce la ideile şi iniţiativa unei infime minorităţi de oameni mari.” (…) „Un stat nu-i nimic fără popor sau cu un popor nedreptăţit, nemulţumit. Dar nici poporul fără stat nu poate fi. ”Iar de condus poporul, mulţimea nu-l ştie conduce. Nu-l conduce de fapt decât o infimă minoritate de oameni, şi mai mari şi mai mici, după împrejurări. Acesta-i un adevăr în afară de ori şi ce discuţii. Nu după constituţii anglo-franţuzeşti, ci după cum cere cea mai veche constituţie ce există în lume: constituţia firii omeneşti şi a popoarelor. Din nenorocire, minoritatea inteligentă din Stat – câteva zeci, câteva sute, câteva mii de oameni – în loc de a ţine seamă de firea şi de trebuinţele adevărate ale poporului, adimeneşte, de vreo sută de ani încoace, o lume întreagă de elemente destructive în viaţa publică şi se face roaba lor de dragul unor teorii absurde, al unor savanţi fără ştiinţă şi filozofi fără nici o înţelepciune.” (…) „Eu laud mult înţelepciunea practică”, din viaţă a poporului român. Dar asta nu însemnează de loc, după cum ar conchide un om pripit în generalizări, că „prin urmare” poporul român e un adevărat „suveran”, că poporul român e compus numai din filozofi morali şi politici. Nu. Ar fi o nerozie. Susţin că poporul e cu minte, câtă vreme e ţinut în frâu de bunele sale moravuri şi obiceiuri. Dar moravurile bune şi bunele obiceiuri nu pornesc dela majoritatea unui popor, ci dela minoritatea lui cea înţeleaptă şi cu autoritate. Nu majoritatea unui popor îi face poezia populară, legendele şi basmele. (…)

„Poporul e natură plină, o seculară întrupare de energii vitale. Iar natura n’are grabă. Nici o grabă. Numai omul nătărău, individul, „insul” cel cu ochii în stele, când e leneş, când pripit. Nu-i mirare că o duce tot din gropi în gropi” (…) „Şi mai ales rar cu legile noui şi mai des cu aplicarea celor existente. Căci legile bune nu se fac de azi pe mâine, ci încet, foarte încet, cu tărăgăneală de ani de zile, şi chiar de zeci de ani, şi după discuţii şi lupte serioase şi amendamente chibzuite timp îndelungat, nu improvizate în câteva zile. Numai aşa poate şi poporul să ia încet-încet cunoştinţă de legile noui, să se orienteze din vreme, să se aleagă cu un progres real”. (…) „Fiecare guvern, în orice democraţie, e pur şi simplu sluga unei infime minorităţi de alegători „cu influenţă”, speculanţi la bursa democratică. O păţanie fatală a tuturor democraţiilor: „prea ferindu-se de ploaie dau mereu în noroaie”, cum zice Românul”. (…) „Suveranitatea patriei nu este şi nu poate fi expresia dorinţelor noastre, ale celor de astăzi. În ea nu se cuprinde numai râvnirea noastră a celor vii. Ci toată nădejdea celor morţi. Toate virtuţile şi toate jertfele lor pentru ţară, pentru noi urmaşii. Din mormintele ţării răsună mai multe voturi decât din localurile nostre electorale. Acele sunt glasurile grave, glasurile sfinte. Singura majoritate de voturi valabilă pentru noi”. (…) Aceste gânduri desprinse din context ar putea prezenta pe autorul lor ca retrograd. Prinse în sistemul gândirii sale ele apar ca adevăruri elementare. Aurel C. Popovici se ridică vehement împotriva iureşului pseudocivilizaţiei de import care distruge şi schimonoseşte sufletele. El este însă un fervent apărător al personalităţii, al „personalităţii devotate naţiunii, nu egoismului lor indidualist”. „Naţionalismul e credinţă fără rezervă, fără discuţii. E o credinţă de stâncă în rostul adânc al Statului, al religiunii, al moravurilor şi obiceiurilor naţionale bune; în aptitudinile de cultură, în menirea şi viitorul unui neam”. (…) „Întreaga civilizaţie a lumii nu se produce decât de naţionalităţi. Şi nu se poate menţine şi desvolta decât în lăuntrul lor. Omenirea e o abstracţie, un cuvânt. Ea nu trăeşte şi nu poate trăi decât în şi prin naţionalităţile ce o alcătuesc.

Chiar individul, orişicât ar dori să se arunce în „omenire”, tot numai „într’o naţionalitate poate să cază, să dispară”. (…)

Scrise la începutul veacului nostru, eseurile lui Aurel C. Popovici enunţă adevăruri profetice valabile şi astăzi când ele s’au realizat în parte. Iată cum a prevestit dezastrul democraţiei marxiste din zilele noastre: „Nimeni să nu se amăgească cu nădejdea că ce-a fost a fost. Câtă vreme nu se va pune capăt, în mod serios, tuturor agitaţiilor revoluţionare, câtă vreme politica şi viaţa de sus nu se vor lepăda de clişeurile rele ale acestei civilizaţii tehnice, materialiste, pacea potea fi compromisă din nou. Mai ales când „curentul progresului” va dărâma, într’o bună dimineaţă, în Apus şi ultimele resturi de cultură ce mai sunt”. (…) Şi alte gânduri valabile tot atât de mult astăzi ca şi atunci când ele au fost scrise: „Toată lumea vorbeşte dela o vreme încoace de desvoltarea „bogăţiilor ţării”, de chestiile economice care ar fi primând pe toate celelalte. Bogăţiile ţărei!

Apoi adevărata bogăţie a unei ţări e vigoarea morală a populaţiunii, în special moralitatea tinerimii sale. O fi multă bogăţie în pământ, dar ce folos dacă în inimi nu-i dor adânc de muncă, nu-i curaj de întreprindere, nu-i statornicie de oţel în urmărirea activă a unui scop?” (…) Ar fi o greşeală dacă l-am considera pe Aurel C. Popovici xenofob. Dimpotrivă ceea ce-i caracterizează gândirea este respectul faţă de fiecare naţiune şi înţelegerea fiecărei culturi, deaceea tocmai coordonatele gândirii sale sânt: cultura naţională şi apărarea neamului, împotriva disoluţiei cosmopolite. Aurel Popovici nu s’a ridicat împotriva altor neamuri, ci împotriva minciunii democrate, împotriva pseudocivilizaţiei cosmopolite, care se revarsă mocirlos peste noi înăbuşind în germene sufletul naţional creator de cultură. Aprigul luptător care a bătut fără cruţare zidurile unor utopii primejdioase şi a risipit ceaţa unor rătăciri păgubitoare desvoltării neamului românesc, a fost un suflet înzestrat cu adâncă simţire metafizică. Eseul „Credinţa părinţilor noştri. De ziua Învierii” sau acel despre „Religiune şi naţionalitate” respiră adâncă şi sinceră religiositate creştină. „Dar fireasca rânduială a lumii aşa este că omul nu pentru a trupului hrană trăieşte.

Că el se hrăneşte spre a trăi. Spre a trăi cu trupu-i, dar mai ales cu mintea, cu inima cu sufletul său. Căci numai din aceste dumnezeeşti adâncuri ale făpturei omeneşti izvorăşte putinţa de viaţă, de fericire omenească pe acest pământ. Iar pentru aşa viaţă în lume omului îi trebuie nu numai pâine ci şi cuvântul lui Dumnezeu.

Căci viaţa asta omenească toată ce-i? Şi ce e toată lumea aceasta văzută de noi?

O scurtă viaţă de om, de câteva zeci de ani, ce însemnează? Doar sufletul nostru de oameni muritori, când în bucurii, când în mâhniri o duce dela leagăn la mormânt, dar numai o viaţă de om, de om trecător.

Trecător pe o corabie trecătoare, o coajă de lămâie pe o nesfârşită mare, dincolo de orice închipuire omenească.

Trecătorule semeţ, – de unde vii, unde te duci? Dintr’o lume necunoscută într’o necunoscută lume.

Pe o cale de unde nu mai este întoarcere. Pe vecie. Urmăreşte gândul acesta! Pe vecie!

Cu toate ale lumii bucurii, dureri şi nădejdi omeneşti. Şi pentru ce veniseşi din cea negură a nesfârşitelor valuri de vremi? Şi pentru ce te duci? Sunt simple şi înfiorător de clare aceste gânduri în jurul celor din urmă întrebări, pentrucă vin deadreptul din gândirea şi din simţirea religioasă a poporului, în sufletul căruia ele s’au adâncit de veacuri şi au contribuit la desăvârşirea lui morală, la înălţarea lui omenească».

(va urma)