2022-Anul Agârbiceanu (XXII): Tribuna… gonită de procese care-i căutau moartea! – cultul literaturii naţionale? – gîndul cinstit, simţirea neprefăcută şi vorba curată! – calea culturii?

Istoricul Nicolae Iorga și-a expus opinia cu privire la activitatea Tribunei sibiene, în articolul „Cu prilejul dispariţiei Tribunei”, apărut în „Sămănătorul” nr. 18 (din 4 mai 1903),: «A nu colabora la comedie, li se impunea. Întemeietorii „Tribunei” au înţeles însă că o cale nu li se poate închide: aceia prin care se răspîndeşte viaţa sufletească într’un popor, şi din care apoi cresc, se înnalţă şi înfloresc toate celelalte, – calea culturii. Au scos ziarul literar pe lîngă cel politic, au adaus apoi şi o bibliotecă a săracului, şi au avut drept lucrători la această mare misiune scriitori ca Gheorghe Coşbuc şi Ioan Slavici. Gîndul cinstit, simţirea neprefăcută şi vorba curată s’au coborît prin cărţuliile „Tribunei” pe masa simplului sătean, arătîndu-i că şi în limba lui se poate culege toată învăţătura şi îndeplini toată frumuseţa. Vîltorile prigonirilor au smuls şi dus departe, pe pămîntul nostru de adăpostire, unde primim răniţii, căci nu putem merge alături cu luptătorii ce se apără, – pe vechii „tribunişti”. Zilele mari de înţelegere deplină s’au încheiat în Ardeal, cînd fanaticii idei de partid din Romînia, conducătorii vechiului războiu civil în făţarnice forme constituţionale, şi-au căutat ajutoare acolo unde trebuie să se ducă necontenit ajutorul nostru al tuturora. Ca şi partidul naţional, ca şi spiritul cel bun şi încrederea vremilor fericite, „Tribuna” a scăzut şi ea, şi ajunse a represinta sucursala unui partid din regat faţă cu alt ziar, ocrotit de partidul cellalt: o dihonie pe atît de nenorocită, pe cît de lipsită de ori-ce înţeles. Cînd, pe urmă, relaţiile s’au împăcat oare-cum, vechia adunare a rîndurilor în jurul ziarului din Sibiiu tot nu s’a mai putut face, şi polemica, întru cîtva înnăbuşită, a urmat, spre paguba tuturora. În vălmăşag se mai uitase, aproape cu totul, încă ceva: cultul literaturii naţionale. Gonită din urmă fără încetare, de procese care-i căutau moartea, „Tribuna” a dispărut. Un alt ziar îi va lua, mîne, locul. Acela va putea fi mai fericit în două privinţi hotărîtoare: de el nu se va lega nici-o amintire de vrajbă între fraţi şi, fără îndoială, conducătorii lui vor avea ca îndreptar de căpetenie că în cultura unui popor îşi are rădăcinile viitorul lui, şi că deci înnainte de toate se începe prin aşternerea acestei culturi. N. Iorga».

Într-adevăr, „Tribuna” nu a dispărut, în paralel cu cotidianul sibian apărând – încă din 1/13 ianuarie 1897 – publicaţia „Tribuna Poporului” – redactor responsabil fiind Ioan Russu-Şirianu, proprietar editor Aurel Popovici Barcianu, fiind tipărit la tipografia Minerva Orăştie. Începând cu nr. 4 (din 9-21 ianuarie 1897), ziarul s-a tipărit în tipografia proprie la Arad. În acel număr, „Tribuna Poporului” atrăgea atenția: «„Tribuna Poporului” apare azi în propria tipografie. Însemnătatea acestui fapt se va putea judeca numai dacă cititorii îşi vor aminti următoarele: înainte cu doue-zeci şi şeapte de ani în Arad era o singură foaie politică, dar şi aceia germană, „Arader Zeitung”; azi ziarul german şi cititorii săi au dispărut însă în oceanul maghiarisării, ear Ungurii au trei foi cotidiene şi una săptămânală. Ar fi fost deci o ruşine şi un semn că dăm îngrijitor de tare îndărăt, dacă noi Românii, în mijlocul cărora Ungurii din Arad sunt numai o picătură, n’am fi fost în stare să întemeiem un ziar politic, care, pe lângă interesele generale româneşti, să apere şi interesele locale a celor peste jumătate milion Romani din eparchia Aradului».

Această publicaţie a luat locul „Tribunei” din Sibiu (după dispariţia în 1903). Astfel, schimbarea denumirii a fost anunţată publicului cititor în „Tribuna Poporului” (anul VII, nr. 236), în 24 decembrie 1903/ 6 ianuarie 1904, Ioar Russu Şirianu fiind atât editor cât şi redactor responsabil. Ioan Russu Şirianu s-a născut în 1864 la Şiria, mama sa fiind sora mai mare a lui Ioan Slavici. După studiile primare în sat, a urmat Şcoala Normală din Arad, absolvind studiile pedagogice la „Pedagogiul de Stat” Deva. Între 1884-1891 a fost profesor de istorie la Şcoala pedagogică de fete din Bucureşti, colaborând ca redactor la mai multe publicaţii din capitala României. Din 1891 s-a întors în Transilvania, angajându-se în redacţia cotidianului Tribuna, devenind director al publicaţiei sibiene, după retragerea lui Gheorghe Bogdan-Duică. La Sibiu – în 1893 – el întemeia publicaţia „Foaia Poporului” (împreună cu Eugen Brote şi Septimiu Albini), iar din 1897, înfiinţa „Tribuna Poporului” (cu Vasile Goldiş).

În presa transilvană, paşii puţinilor redactori români se intersectau frecvent. Elevul Ion Agârbiceanu a susţinut – în 1900, între 16-22 mai şi 1-2 iunie – examenul de bacalaureat, fiind declarat „matur cu eminente (jeleş)”. În acelaşi an, în septembrie, se înscrie la Facultatea de Teologie a Universităţii regale ungare, obişnuindu-se greu cu viaţa din seminar. În perioada aceasta publică sub pseudonimul Alfius, Ionel A. Gârbiceanu (la „Noua revistă română”), Potcoavă (în ziarul „Drapelul”, semnând primul foileton satiric din ciclul „Reminescenţe”). În 15 octombrie 1902,  a început colaborarea la revista „Luceafărul” (apărută la Budapesta, în 1 iulie 1902, condusă de redactorul şef Al. Ciura, editor şi redactor responsabil fiind Aurel. P. Bănuţ), reuşind ca în scurt timp să se impună ca prozatorul reprezentativ al publicaţiei. Prima povestire publicată era „Badea Niculae”, aceasta fiind și povestirea citită de Agârbiceanu teologilor români, în societatea de lectură „Salba” (la 19 ianuarie 1902).

Un eveniment important are loc în viața tânărului Agârbiceanu, când familia lui se mută din Cenade (la 1 noiembrie 1902) în localitatea Someş-Odorhei; tatăl său era trimis ca „vigil silvanal”, pe un alt domeniu al Fundaţiunii Şuluţiu. În această comună, îşi va petrece Ion Agârbiceanu următoarele vacanţe. Părăsind comuna Cenade, tânărul scriitor nu uită niciodată meleagurile natale. Menționăm, că nici comuna nu l-a uitat, mândrindu-se cu marele scriitor născut în frumoasa localitate, situată la 22 km de Blaj şi 29 km de Copşa Mică. Invităm cititorii „Tribunei” să viziteze Cenade, aici regăsindu-se multe din peisajele descrise de Ion Agârbiceanu, în povestirile sale. Pe urmele familiei Agârbiceanu, am redescoperit comuna, remarcând faptul că primăria – condusă de primarul Ilie Neamţu (în funcţie din 2004) – militează constant pentru păstrarea moştenirii spirituale a înaintaşilor. Două instituţii locale poartă numele lui Ion Agârbiceanu: Şcoala Gimnazială şi Biblioteca Comunală. Spre deosebire de multe biblioteci rurale din jud. Sibiu, biblioteca „Ion Agârbiceanu” (înfiinţată în 1964) funcţionează cu program zilnic, într-un imobil distinct (nu în căminul cultural), spaţios şi bine amenajat; în spaţiile adiacente bibliotecii poate fi vizitat Muzeul Etnografic local, reconstituind un interior de casă ţărănească, inaugurat în 14 noiembrie 2006. În memoria marelui scriitor sunt organizate zilele „Agârbiceanu”, fiind invitate personalităţi din jud. Alba şi Cluj-Napoca, păstrându-se cu sfinţenie lucrări şi mărturii legate de familia scriitorului. De altfel, întreaga identitate culturală locală se conturează în jurul marilor personalităţi ale comunei – scriitorul Ion Agârbiceanu şi pictorul Viorel Mărginean -, fiind în curs de elaborare o lucrare necesară şi oportună: monografia comunei.

O parte din istoria medievală – a comunei din estul jud. Alba – este strâns legată de comuna Cenad (jud.Timiş), una dintre localităţile cu cea mai veche istorie documentată de pe teritoriul Banatului. Istoria comunei bănățene a început odată cu construirea castrului roman „Morisena” – „Mureşana”, pentru ca – la începutul mileniului II -, să fie ridicată cetatea Cenad.

În stemele actuale ale celor două comune regăsim o conexiune importantă: CRUCEA!

(va urma)