2022-Anul Agârbiceanu (XV): Tatăl nostru! – decerău? – tot ce ştiu din observarea naturii! – să ating cerul cu mîna? – flacăra focului … delectare estetică! – ciobănaşul oilor?

Tinerii sec. XXI au posibilitatea să descopere copilăria lui Ion Agârbiceanu (la final de sec. XIX) din mărturisirile marelui scriitor. Continuăm reproducerea din cap „Mărturisiri”: «Ţin minte şi acum că mă intriga cuvîntul: „mirioare”. Nu ştiam ce însemnează, cum nu ştiu nici azi. Şi că-mi plăceau versurile din urmă: „Că-i cu geana trasă, ca o preuteasă”. Aşa cum la învăţarea rugăciunii „Tatăl nostru” am fost intrigat de la început de expresia „decerău” (şi ne mîntuieşte de cel rău) şi „cataeste” (că a ta este), spuse într-un cuvînt şi prescurtate. N-am întrebat pe nime de înţelesul lor, dar mă gîndeam mereu ce vor să spună. Văd limpede încă luarea ţiglelor de pe casa noastră cea veche, care a fost dărîmată şi în locul ei clădită alta nouă, dar mai vag îmi mai amintesc cum am durmit prin vecini, într-o şură. Şi am reţinut mai ales aerul acela rece, străin, care părea că mă învăluie sub adăpostul vecinului, deşi ne era rudenie. Mai amintesc aici că tot aşa eram legat de gustul pîinii noastre, încît recunoşteam îndată pîinea luată împrumut, pînă se ardea cuptorul la noi, şi adeseori nu puteam fi convins să o mănînc. Una din distracţiile de care îmi aduc aminte din prima copilărie era să şed la portiţă şi să privesc casele de peste drum, toate de zid şi toate în stilul caselor ţărăneşti săseşti. După acest stil, zidul de deasupra ferestrelor, pînă la coperiş – fundul de către uliţă -, are două ferestuţe. Privindu-le, le asemănam cu felul de a se uita a proprietarului. Îmi părea că toate casele acele se uită cu nişte ochi, ca şi cînd ar fi proprietarul însuşi. De asemenea, mă uitam adeseori de la portiţă cum se lasă cerul, la răsărit, pînă pe coasta înaltă, prăpăstioasă, tivită cu marginea dinspre sat a pădurii frumoase.

Ca toţi copiii, credeam şi eu şi doream să urc odată coasta să ating cerul cu mîna.

Din prima copilărie, o dată cu rugăciunile de căpetenie, am mai reţinut pînă azi o seamă de jocuri de cuvinte, zicători etc. De-o pildă, acestea: -„Cîţi copii ai, babo?/ -N-am atîţia, drago:/ Doi în car,/ Doi subt car,/ Doi cu tata la hotar:/ Doi la oi,/ Doi la boi, / Doi cu tata la cimpoi;/ Şi-un Ciudilă,/ Şi-un Burilă,/ Şi-un bietos de Samoilă,/ Şi-o Anuţă,/ Şi-o Strănuţă,/ Şi-o bietoasă de Măriuţă”. Sau Tatăl nostru „ţigăneşte”: „Tatăl nostru amore,/ Ţiri di sfinti cocone,/ Tele, pala,/ Palastru, greşeala/ Tempi manu grosu/ Tempepeni sarea,/ Crastavete, amin”. Ori felul de a număra pînă la zece: Uni, dani, tini, pani, roti, coti, sava, mîli, gîli, cioc. Sau alta: unima, donima etc. Toate acestea le-am învăţat de la tata. Nu reţin în schimb nici o poveste pe care aş fi învăţat-o înaintea vîrstei de şapte ani. Nu-mi aduc aminte nici mai tîrziu să fi auzit spunîndu-se poveşti la noi acasă.

Îmi mai amintesc din această vîrstă cu cîtă plăcere şi bucurie priveam iarna aproape de Crăciun bobotaia focului de paie la pîrlitul porcilor şi cum roia sperla în văzduh. Se spunea despre ea: se duc ţiganii la tîrg. De altfel, flacăra focului a rămas pentru mine pînă azi prilej de intensă delectare estetică. Cred că de la vîrsta de cinci ani, dacă nu şi mai degrabă, ajunsesem ciobănaşul oilor noastre. Cum am arătat, tata era pădurar la Tufe. De pădure se ţinea o luncă loc arător şi loc de păşune, în total vreo şasesprezece iugăre. Cînd m-am răsărit, părinţii ţineau, de cînd se desprimăvăra pînă toamna tîrziu, la pădure vitele, oile şi porcii. M-am pomenit cu această rînduială: eu păşteam oile, sora mea cea mai mare porcii, iar sluga cel mic, vitele mari. Sluga cel mare venea, cînd nu avea de lucru, numai seara la pădure. În anii dintîi, duceam seara acasă toate animalele ce păstoream peste zi. Mai tîrziu, după ce tata a făcut ocoale pentru vite, o colibă şi, mai tîrziu, o căsuţă pentru noi, nu mai mergeam acasă decît sîmbăta seara sau duminica dimineaţa, să ne primenim. Cîtă vreme aduceam seara oile în sat, eram sculat foarte de dimineaţă. Muma mă trezea, şi simt şi azi greutatea şi regretul trezirii din dulceaţa somnului de dimineaţă. Distanţa de la sat la pădure e de trei-patru km. Nu se vede însă din sat, fiind între pădure şi comună Dealul tufelor. Îmi plăcea să pasc oile, mai mult decît vitele mari. Priveam ceasuri întregi cum retează, harnice, iarba fragedă. Era un întreg cîntec care se înfiripa din păscutul lor. Sau din felul cum retezau şi ronţăiau lujerii fragezi din spinii costişelor. De multe ori mă minunam de mutrele lor, care îmi păreau, la unele mai ales, că aveau ceva omenesc. Privirea blîndă, behăitul plin de melancolie mă impresiona mereu. Primăvara cînd mieii erau mai mărişori, puteam privi, cu ceasurile, jocul lor pe marginea rîpilor. Simţeam graţia şi nevinovăţia jocului lor, şi-mi umpleau inima de căldură şi ochii de zîmbet.

Eram aproape tot singur în urma oilor, dar nu-mi aduc aminte să-mi fi fost vreodată frică sau urît. Vremea trecea repede, pentru că afară de felul de a fi al oilor mai observasem cu multă plăcere tot ce era în jurul meu.

Reţin de-atunci mireasma ierbii proaspete de primăvară, a vlăstarelor înmugurite, a primelor frunze fragede, a buruienilor din pădure înflorite înaintea florilor de cîmp. Orice floare m-a pus în uimire de cînd îmi aduc aminte. Ceea ce mi-a pătruns adînc în suflet din aceşti ani ai primei copilării, din păscutul oilor la marginea pădurii sau în pădure a fost mireasma cîmpului, a codrului, culorile cerului, ale luncii cu florile, bătaia şi cîntecele vîntului în văzduh sau în pădure, cîntecul apelor, a pîraielor în topitul zăpezilor. Nu ştiam ce e urîtul, nici nu simţeam trebuinţa vreunui tovarăş de joacă. Ceasuri întregi mă pierdeam în urmărirea norilor pe cer, în urmărirea încîntată a unei ciocîrlii ce se ridica, rotindu-se şi cîntînd, în albastrul cerului. Ceasuri întregi ascultam la poalele pădurii cîntecul apelor. De altfel, tot atîtea plăceri care mi-au rămas pînă azi. Distingeam de pe atunci nuanţările luminii. Nu e nimic mai frumos decît să vezi luminate firicele proaspete de iarbă de aurul roşu al soarelui ce scapătă la apus; sau să urmăreşti nuanţele luminii reflectate de frunzele diferiţilor arbori de vîrsta lor deosebită. Nimic nu este mai măreţ, nu cîntă mai adînc şi mai frumos decît o pădure puternică prinsă de vijelie. Şi nicăieri nu afli atîta pace ca sub boltiturile ei. În pădure mă simţeam mai acasă decît afară. Parcă era mai cald, mai intim. Descoperisem în ea o împărăţie blîndă. Am observat cu lăcomie în aceşti primi ani ai copilăriei. M-am cufundat în natura în sînul căreia am avut parte să trăiesc. Adeseori ziua întreagă nu întîlneam pe nime, nu vorbeam cu nime, decît cu oile şi cu cîinele, dar niciodată nu eram, seara, dornic de vorbă. Toată ziua îmi era plină, ca şi cînd aş fi petrecut-o într-o continuă conversaţie cu cineva. Aproape tot ce ştiu din observarea naturii cred că ştiu de la vîrsta aceasta. Sau cel puţin cunoştinţele şi impresiile de atunci au rămas ca temei pentru cele viitoare. Poate această continuă observare şi admirare făcea să nu-mi fie frică singur în pădure, cu oile. O cutreieram de la un capăt la altul, tot ascultînd pe sus, sau privind grasele flori de pădure, a căror mireasmă aspră şi pişcătoare mă pătrundea. Clopotul oilor, clopoţeii mieilor îmi dădeau de ştire cînd ajungeau departe. Nu reţin să fi ştiut nici o poveste pe vremea aceea, dar îmi aduc aminte că pădurea îmi făcea impresia unei împărăţii. Altă bucurie erau pentru mine, în vremea aceea, gîngănile şi paserile. La munca şi alergarea furnicilor într-un muşuroi puteam privi pînă mi se reslăţeau oile, încît nu mai auzeam clopotul».

(va urma)