Nuvela „Pădurarul” (din volumul „Din pragul marei treceri”-1978), prezintă – ca toate nuvele scriitorului Ion Agârbiceanu – o lume aparent idilică dar imperfectă, cu întâmplări care modelează sufletul oamenilor şi formează adevăratele caractere. Continuăm reproducerea nuvelei, în memoria ministrului culturii, cinezanul Viorel Mărginean: «Altădată, vor fi vreo zece ani de atunci, a ieşit o comisie de la o bancă din oraş să vîndă în licitaţie casa unui amărît de rumân căruia, murindu-i vacile din jug de-o boală rea, luase împrumut din bancă şi nu l-a mai putut plăti. Nu era o sumă mare, dar datornicul n-a mai putut ajunge la creangă verde după ce-i muriseră vacile. Era să fie cea dintîi vînzare la licitaţie în sat, căci băncile abia atunci începuseră să dea împrumuturi şi ţăranilor. Înainte cu vreo săptămînă, Gheorghe Tufariu vînduse un cal şi avea bani. A chemat la el pe datornic, după ce trecuse licitaţia şi nu se aflase nici un cumpărător, rămînînd casa şi curtea în proprietatea băncii, şi îi spuse:
-Dumitre, uite ce m-am gîndit. Îţi dau eu banii să-ţi plăteşti datoria, să nu rămîi pe drumuri cu nevasta şi copiii. Tu să mi-i plăteşti în cinci ani, ori cu bani, ori cu porumb la cules. Bine va fi? Omul nu-şi crezu auzului pînă ce pădurarul nu-i numără banii. Şi de-atunci s-a făcut o întorsătură în gospodăria lui Dumitru. Începură să-i meargă toate în plin şi plăti datoria în trei ani în loc de cinci. Satul rămase uimit de purtarea pădurarului, şi vestea, ca şi cea cu focul, se duse în tot jurul … Vasile Cîndea se înduioşa şi acum la amintirile acestea, ca şi atunci cînd auzise mai întîi de faptele pădurarului. Om bun? Mai mult decît om bun, şi curajos! Bătrînul îşi mai aminti că nu demult – să fie vreo cinci ani -, într-o bătaie cu cuţitele, la jocul satului, un fecior fusese înjunghiat gata să moară dacă nu era dus îndată la un spital. Pădurarul îşi prinse caii la căruţă şi-l dusese la spital, mîntuindu-i viaţa … Ciudat lucru, își zise bătrînul cum şedea mut într-o căruţă lîngă preot, toate faptele acestea le ştiuse de mai demult, se obişnui-se cu ele şi nu-i mai păreau de mare mirare. Dar acum, cînd era în drum spre omul bolnav greu, îi părură deodată uimitoare. Le săvîrşise rubedenia sa pădurarul? Cum era cu putinţă? … Îşi aduse aminte că omul nu le pomenea niciodată, nici prin gînd nu-i trecea să se mîndrească cu ele. Vasile Cîndea se gîndea că pentru casa lui Dumitru, s-o scoată din gura lupului, se împotriviseră şi părinţii, şi chiar nevastă-sa, Ana. Cum să arunce banii de pe cal? Erau convinşi că de la Dumitru nu vor vedea nici bani, nici bucate. Se ştia în sat că se împotriviseră şi cînd înhămase caii să-l ducă la spital pe feciorul înjunghiat. Dar omul, fără mînie, fără ceartă, rămăsese în hotărîrea lui. După ce toate se întorseseră spre bine, părinţii şi nevasta se mai şi ruşinau pentru împotrivirea lor de-atunci. Uneori aduceau vorba despre asta. Gheorghe ridica braţul în tăcere şi-l lăsa să cadă, ca şi cînd ar fi zis: N-are nici un rost să mai vorbiţi despre cele trecute! De la o vreme li se păru şi lor, ca şi bătrînului, că faptele acele nu-s lucruri nemaipomenite. Şi acum, apropiindu-se de Curmătura, Vasile Cîndea începu să se îmbrace parcă într-un aer solemn. Avea senzaţia puternică, ascuţită, că se duce la patul de boală a unui om nu de toate zilele. Dacă în tot satul nu s-a aflat altul care să facă ce a făcut pădurarul, e dovadă că Gheorghe e croit din altă stofă de om. Dacă satele din jur vuiseră de vestea lui, e dovadă că nici acolo nu mai trăia un om ca el … Într-o oprire a gîndului îşi puse întrebarea: „Dar eu aş fi putut face ce a făcut el?”. Şi simţind pînă în adîncul fiinţei sale, şi fără umilinţă, că nu ar fi putut, îşi zise din nou că pădurarul era un om … Ce fel de om? Mai om decît el şi decît toţi cei din sat şi din jur. Simţi că Gheorghe Tufariu era pe o treaptă cu mult mai sus decît alţi oameni. Cum va fi răsărit în lume? Nu-i vorbă, din neam bun este, dar atîta nu-i destul. Bătrînul simţea că nu-i destul. Şi cu cît se apropie de sat, îi creştea senzaţia aceea de solemnitate pe care o simţise mai înainte, ca şi cînd ar fi trebuit să se prezinte într-o audienţă la un înalt personaj, la cineva care s-a aşezat pe un fel de tron. Instinctiv îşi pipăi şi-şi privi îmbrăcămintea. Vezi bine că nu era potrivită! Erau hainele cu care cutreieraseră hotarele şi pădurile după buruienile sale. Cum i-ar fi trecut lui prin minte că azi va da faţă cu … El se cutremură şi-şi zise: „Se vede că m-am zăpăcit oleacă! Ce personaj? Ce tron? Apoi deodată îi ţîşni în minte că poate rubedenia sa e bolnav de moarte, că poate a şi murit pînă acum şi iarăşi se cutremură.“… Poate de-aceea mă împresoară aerul ăsta de solemnitate şi-mi pare că merg la un personaj ilustru. L-am aşezat în faţa morţii, i-am văzut faptele străjuindu-l în clipa morţii! … Ei şi? Se încurajă bătrînul. În faţa morţii nu e tot omul cel cunoscut, cu faptele lui cunoscute şi de care nu mă mai mir de mulţi ani?” Dar din adîncurile fiinţei auzi un glas limpede: „Nu-i tot atîta! Abia în faţa morţii se ridică la adevărata lor valoare faptele omului, şi bune şi rele …”.
-Hm! Asta va fi? Zise el cu glas tare, zmîncind din cap. -Asta, da, asta-i comuna, se văd cele dintîi case, zise preotul, mirat de tăcerea îndelungată a profesorului pensionar … * Casa lui Gheorghe Tufariu era plină de lume, căci la slujba maslului vin toate rudeniile şi toţi vecinii. Şapte preoţi, îmbrăcaţi în odăjdii, începură îndată slujba prin fumul de tămîie ce se ridica din trei cădelniţe. Părinţii pădurarului, soţia sa Ana, îngenunchiară. După ei şi celelalte rudenii, şi în curînd nimeni nu mai rămase în picioare, afară de pensionar, care parcă-şi uitase de el şi unde se afla, răzimat de-o fereastră. … Cînd intrase în casă, se apropiase de patul în care zăcea pădurarul arzînd de febră şi vorbind într-aiurea. Gheorghe nu-l recunoscuse, nu mai cunoştea pe nimeni. Era în toiul unei febre tifoide care-l schimbase la faţă să nu-l mai cunoşti. Vasile Cîndea fusese izbit mai întîi de neputinţa desăvîrşită în care căzuse omul cel voinic, omul cel hotărît. „Nici … nici nu mai este om, îşi zise el. Şi, cu toate acestea, aerul de solemnitate creştea în jurul său, ca şi cînd pădurarul ar fi fost întins pe catafalc între lumînări … Şi bătrînul avu deodată ca o iluminare, ca o halucinaţie: Omul nu mai era, nu mai însemna nimic – ceea ce era acelaşi lucru – dar se arătaseră cele trei fapte săvîrşite de el! Văzuse focul cel mare şi pe Gheorghe pătrunzînd prin flăcări cu bolnava în braţe. Îl văzuse pe Dumitru luînd, îngrozit de mirare, banii din mîna pădurarului. Văzuse pe feciorul înjunghiat întorcîndu-se sănătos în sat. Erau ca nişte tablouri care parcă jucau deasupra patului bolnavului cînd preoţii îi acopereau capul şi trupul cu patrafirele, îi citeau rugăciunile maslului şi îl ungeau cu ulei sfinţit pe toate mădularele … Vasile Cîndea nu auzi şi nu înţelese nimic din slujba cea lungă a maslului. Era pătruns de sentimentul unei aspre solemnităţi, de parcă-ar fi stat cu moartea în faţă, dar cu o moarte pe care o biruiau faptele lui Gheorghe, ce i s-au năzărit mereu, halucinant, ca în tablouri colorate, cît a ţinut slujba. Bolnavul nu-şi reveni nici la sfîrşitul maslului, cînd trebuia să spună – cum arăta rubrica din Molitvelnic -, după cei şapte preoţi: „Binecuvîntaţi, sfinţi părinţi, şi mă iertaţi pe mine păcătosul”. Spuseră cuvintele, în locul lui, părinţii săi şi soţia, şi, în taină, toţi cei ce luau parte la slujbă. Peste două săptămîni pensionarul auzi că pădurarul s-a făcut sănătos şi că epidemia aceea de tifos era în stingere în sat. Se bucură, dar nu fu prea mult mişcat. De la slujba aceea a maslului, bătrînul se întreba, cu o pornire mai tare decît el, ce tablouri ar pluti deasupra sa, deasupra vieţii sale, dacă ar fi bolnav ca pădurarul, întins în pat fără cunoştinţă? Şi cu un surîs amar îşi răspundea: „Colecţia mea de plante! Lucruri moarte! în vreme ce deasupra patului pădurarului i se năzăriseră lucruri vii, care nu pot muri vreodată». (va urma)
Adrian POPESCU
Comunicat de presa
Ioana DEDU
Ioana DEDU
Vlad IGNAT
Ștefania VESA
Vlad IGNAT
Vlad IGNAT
Vlad IGNAT
Ioana DEDU
Ioana DEDU
