2021-Anul Agârbiceanu (XX): poetul Ion Agârbiceanu: Legenda slavă! – Azi nu mai suntem liberi în vechea noastră ţeară? – SONET – fântâni ale darurilor! – Cântecul magic?

Din „Mărturisirile” marelui scriitor lipsește debutul poetului, în cotidianul sibian „Tribuna”. La 18 ani, Ion Agârbiceanu debuta, în „Foiţa Tribunei” din nr. 21 – 28 ianuarie/ 9 februarie 1900 – când a apărut poezia „Sonet”, alături de „Cântecul magic” (semnată „Jacques”) şi „Poesii” de Ulpiu Traian Mihaiu). Poezia militantă „Cântecul magic” era dedicată memoriei lui Avram Iancu, cu versuri vibrante: „Azi nu mai suntem liberi în vechea noastră ţeară/ A cărei ţărnă este udată de-al nost sânge-/ Cuprins-o-au străinii cu josnice unelte-/ Ear’ nouă nu i-e slobod nici măcar a ne plânge (…)”.

Reproducem poezia „SONET”, ce nu apare în ultimele ediţii ale „Operelor” marelui scriitor: «În ochii tăi adânci şi plini de teamă/ Se strecură o lacrimă ferbinte …/ Ce gânduri îţi vuesc acum prin minte,/ Ce glas duios, mângăitor te cheamă!/ Al tinereţei glas, şi anii vieţei/ Ce-a dispărut pe veci din a mea cale/ Ah! Pune stăvili gândurilor tale! Vreai să răstorni nebune-acum nămeţii/ Ce pusu-s’au pe vieaţa ta trăită?/ Voire-ai s’o rechemi să vie eară? Dar’ nu vezi tu statura-ţi gârbovită/ Şi faţa ta slăbită, ca de ceară?/ Ah! inima pe veci ţi-e vestejită?/ Te-a ars cu totul a durerei pară. Ioan Agârbicean».

În premieră reproducem și „Legenda slavă”, de inspiraţie sămănătoristă – aceasta nefiind publicată în volumele de „Opere” -frumuseţea acesteia fiind evidentă. „Legenda slavă” am redescoperit-o în revista „Semănătorul” (1903, nr. 51, la 21 decembrie) fiind un adevărat poem – în cinci părţi – închinat destinului unei bătălii legendare:

«I.Sus în palat, sînt capete perdute

Şi sfetnicii, ş’ai oastii ghinărari,

Ear împăratul de trei zile mut e,

Înţelepenit în tronu-i de stejar:

De-un crai-duşman, sculat-venit’a veste,-

El e bătrîn, prea tînăr fiul este.

A patra zi – cu barba pieptănată,

Cel mai cuminte sfetnic, mai bătrîn,

Proptindu-se de cîrja ’ncîrligată,-

S’a dus la împăratul: „Drag stăpîn,

E Domnul drept. La vatră rămîn proştii

Tu lasă-l pe Lian în fruntea oştii.

Un tînăr nalt, cu-obraji rumeni de fată

Dintr-un ungher ascuns a răsărit,

A’ngenunchiat la tron: „Mă lasă, tată!

Să se’mplinească ce e sorocit”.

Bătrînul îl sărută, zice: „Du-te!”

Şi lacrimi două’n barbă sînt perdute …

II. De cînd află de hotărîrea dată

Din plîns Firuţa n’a mai contenit,

Se stinge ca o floare biata fată,-

De trei nopţi somnul nu i-a mai venit

Dar cînd a fost în noaptea despărţirii

S’arată Precista în visul Firii:

„Aici îţi dau, copila mea, o furcă,

De aur fus şi caer de argint;

 Tu pînă’n zori torci tort ce nu se’ncurcă,

Şi pînă’n zori tu’l pui la năvădit,

Îl ţeşi, croieşti şi coşi pe cum e data,

Şi dimineaţa dai cămaşa gata”

„Ş’a fi apoi cămaşa fermecată:

Să nu s’atingă săbii, – limbi de foc,

De el ce va purta-o îmbrăcată-

Săgeţile să le oprească’n loc.

Lian ţi-e frate geamăn: e dreptate

Ca lui să-i dai această bunătate”.

Firuţa se trezeşte, răsărită

Ca un copil setos de dulce-alint; –

Fecioara nu-i. De pat furca-i proptită,

Cu fus de aur, caer de argint.

Şi minunat’s’a pus pe lucru fata

Şi pănă’n zori  a dat cămaşa gata.

III.Oştirile sînt gata de plecare.

Răsună trîmbiţe şi tobe bat,

Iar ghinărarii se rotesc călare,

Nechează cai de-adînc împintenat.

Şi lăncile-s pădure lucitoare

De crezi că-i pe pămînt al doilea soare.

Domniţa în fereastră stă şi cată –

Din ochi ea soarbe-un tînăr Făt-frumos,

Ce-şi joacă roibu’n coamă resfirată,

Sfios Firuţa’şi pleacă ochii’n jos –

Şi simte’n sîn un val de tinereţe,

Că nu a mai văzut aşa mîndreţe.

Şi cînd gîndi că poate’n lupte moare

Şi nu l’a mai vedea pe calu-i murg,

I se pornir’a ochilor isvoare,

Pe faţa palidă al morţii-amurg …

Şi cînd a fost oştirea’n drum pornită,

Ea lui i-a dat cămaşa cea vrăjită …

IV. Trecut’a anul de cînd jalea mută

Stăpînă e deplină în palat …

Nici leacuri, vrăji, nimic nu mai ajută

Bătrînului de-un veac încoronat,

Că nici o veste’n ţară nu-i sosită

Să ştie lupta cum e hotărîtă.

Dar într’o zi vr’o cîţi-va soli în fugă

Sosesc grăbiţi c’un sprinten ghinărar:

Dujmanii vin furtună şi-i alungă,

În urma lor e jale şi amar, –

Lian e mort – ucis de-o lată spadă …

Bătrînul crai din tron căzu grămadă …

Şi vin duşmanii cum aduce vîntul

Un nour de lăcuste’ntunecat …

Palatul vechiu e uns cu pămîntul

Şi poarta curţii’n două a crăpat.

Ear pe ruine buhne cînt’a jele

Plîngînd mărirea îngropată’n ele.

V. Din ceasul cînd în pragul curţii sale

A pus piciorul cel dintîi barbar

Pornit’a Fira – pe-o pustie cale

Cu furca’n brîu departe, spre hotar.

Ear mîndrul ghinărar înnebunita’a,

Zădarnic căutîndu-şi mult iubita

De-atunci’n nopţi tăcute şi senine

Ea toarce firul cel subţire, ’ntins,

Pe mîndre văi – acasă, pe ruine –

De vrajă cîntă fusul ei cuprins.

Dar nu mai cînt uneltele vrăjite

De Preacurata’n visu-i dăruite

Ea toarce fire lungi într’o ruptoare

Să ţeasă iar cămaşă lui Lian,

Să-l apere de lănci otrăvitoare,

De spedele cumplitului duşman.

Să-i fie munca fără spor, vrea Sfîntul

Căci firele-i mereu le fură vîntul …

Cînd toamna vezi plutind lungi fire albe

Prin aer, rătăcind, sub cer senin,

De se agaţă’n mirişte ca salbe

Ori printre rămurele se anin;

Din tortul Firei toate sunt acestea.

Aşa ne spune, dragii mei, povestea. I. Agîrbiceanu».

În „Mărturisiri”, Ion Agârbiceanu îşi prezenta creaţia poetică: «Era, cred, întîia poezie pe care am scris-o dintr-o dată cu o mare uşurinţă, deşi avea pare-mi-se vreo 15 strofe. Îmi veni în suflet într-un ritm de muzicalitate, şi versurile se întruchipau parcă de la sine. Era întîia în care nu căutam anume ritm şi rimă. Dar a fost şi ultima. Am trecut la încercări în proză. Schiţele publicate în „Drapelul” nu am avut şi nu am sentimentul că sînt literatură. Încercările literare în proză au fost determinate de-o nouă încîntare estetică, de-o adevărată însufleţire. De „Semănătorul”. Şi anume: de proza literară a lui M. Sadoveanu, I. Ciocîrlan, Sandu Aldea. Şi, mai precis, de stilul nou, fraged de tinereţe, viu şi colorat, cu mare putere de a descrie natura şi aspectul extern al oamenilor – tocmai ceea ce păstram şi eu mai adânc în suflet, în chip inconştient, din prima mea copilărie».

Amintim cititorilor că poetul George Coşbuc era admirat şi îndrăgit de elevii şcolilor blăjene – supranumite şi „fântâni ale darurilor” – el vizitând de multe ori Blajul, Caragiale apreciind că poetul ardelean face parte dintre primii cinci mari poeţi ai lumii! Și totuşi, este meritul tânărului Agârbiceanu că a înţeles – de timpuriu – să renunţe la mesajul artistic al poeziei şi al creaţiei literare în versuri. Tânărul scriitor a ales proza, având percepţia existenţei unei bogate literaturi poetice fără originalitate şi neacceptând mediocritatea lirică şi încadrarea în grupul epigonilor eminescieni sau coşbucieni!

La începutul sec. XX, revista „Sămănătorul” publica multe articole cu poezii, proză şi chiar aforisme ale poetului Mihai Eminescu. Reproducem un aforism al poetului național, apărut în „Sămănătorul” nr 36, din 7 sept. 1903:

«În genere bunătatea sau răutatea faptelor omeneşti se judecă după potriveala lor cu interesele plănuite. Dacă cel căruia-i faci nedreptate, o doreşte, atunci deşi din punct de vedere absolut eşti culpabil, totuşi fapta ta e bună. Aşa dar iei unui om muierea, de care el nu dorea de cît să scape». În același an (1903), toți tinerii redactori tribuniști au asistat la închiderea publicației românești, urmârind cu îngrijorare evoluția presei din Transilvania.

(va urma)