2021-Anul Agârbiceanu (XVII): Nu-mi aduc aminte cum am învăţat a citi şi a scrie! – întîia mare încîntare estetică? – … spuneam regulat rugăciunile! – au deschis porţile fantasiei?

Despre anii de școală ai marelui scriitor, aflăm tot în „Mărturisiri”. Continuăm reproducerea, o restituire necesară pentru toți cei interesați de învățământul din Transilvania, la final de sec. XIX :«Instrucţia mi-am început-o în şcoala primară din sat. Aveam un dascăl îmbrăcat în port ţărănesc, îl chema Munteanu, dar oamenii îi spuneau „dăscăluţu”, pentru că era puţintel la trup şi slăbuţ. Nu-mi aduc aminte cum am învăţat a citi şi a scrie. M-am trezit citind curgător şi memorizînd uşor poeziile. Nici o impresie puternică nu mi-a rămas din cei dintîi trei ani de şcoală primară, nici de la învăţător, nici de la colegii mei de şcoală. Nu cred să-mi fi plăcut cursurile din sat. Am impresia că iarna, în acest răstimp, nu trăiam decît cînd mergeam cu săniuţa sau ne dădeam pe ghiaţă cu alţi băieţi, apoi la sărbătorile principale: Crăciun, Bobotează, Paşti.

Continuam să trăiesc numai din examene, cînd iar îmi luam în primire slujba de ciobănaş pînă toamna tîrziu. Dintre sărbători, cea mai de frunte era Crăciunul, cu colindele. Pînă pe la vîrsta de 12 ani, am umblat în fiecare ajun la colindat. Aveam în vecini un văr de-al doilea sau al treilea, mai mare ca mine cu vreo şapte ani, care ştia multe colinde şi avea un glas foarte armonios. Cu el învăţam, cu el umblam la colindat. După ce învăţasem să scriu, mi-aduc aminte că, după un Crăciun, mi-am scris vreo trei colinde pe care le ştiam pe dinafară şi le-am pus în masa tatii, cu credinţa că la ajunul viitor n-am decît să le scot şi să le cînt singur. Am rămas uimit cînd am văzut, la anul, că deşi textul îl citeam ca pe apă, nu le puteam colinda. Eram de credinţa că o dată cu textul am fixat şi melodia. Decepţia mea a fost mare, şi iar a trebuit să cer ajutor vărului meu. În clasa a treia primară, la examen, dascălul m-a pus, cu alt coleg, să spunem un dialog. Protopopul asista la examen şi l-a îndemnat pe tata să mă dea la şcoală la Blaj. Bucăţile de citire, poeziile pe care le pregăteam acasă nu m-au impresionat deosebit, nici ilustraţiile din abecedar şi cărţile de citire, afară doar de poezia „Cîinele soldatului”, pe care o ştiu de-atunci pe dinafară.

Ori, poate, am şi uitat în scurgerea anilor. Ştiu că muma asculta acele povestiri, şi le ştia mai bine decît mine şi sora mea, după ce le citeam o dată. Cele dintîi poveşti am început să le citesc în foiletonul „Gazetei Transilvaniei”, numărul pentru popor. Citeam bucuros şi din revista umoristică de la Sibiu, Calicul, şi în Calendarul Calicului, din care tata avea o colecţie.

Mergînd la Blaj, pe la Paşti, am urmat tot în clasa a treia primară pînă la sfîrşitul anului, cînd am trecut în clasa a patra.

*Nu-mi pot da seama de sentimentul meu religios pînă la această vîrstă, deşi ştiu că-mi spuneam regulat rugăciunile seara şi dimineaţa la fiecare mîncare şi că mergeam bucuros la biserică. În postul mare, toţi copiii mai răsăriţi făceam seara mătănii înaintea icoanelor. Muma ne supraveghease aşa de straşnic la împlinirea acestor datorii, încît de la o vreme nu mai era nevoie de supravegherea ei. Ne rugam regulat şi în căsuţa de la pădure, unde eram singuri.

Dus în străini, la Blaj, şi pus în gazdă cu mai mulţi elevi de şcoală primară şi secundară, m-am trezit însă cu cărticica de rugăciuni în mînă. Citeam mereu din ea, izolat de ceilalţi elevi, şi habar nu aveam de cărţile de şcoală. Era singura mea mîngîiere şi tărie, în mijlocul furnicarului de elevi, care se purtau cu mine agresiv şi peste umăr. Mi-aduc aminte că uneori mă forţau să intru în jocurile lor, pe care nu le cunoşteam, şi primeam multe lovituri de minge. Pînă prin clasa a IV-a de liceu, nici un studiu, nici un obiect nu m-a atras în mod deosebit. Gramatici, sinteze, geometrie, aritmetică, religie chiar se propuneau aşa de abstract, încît am impresia că n-am reţinut aproape nimic din studiul lor, deşi eram silitor şi aveam note bune.

Nici o impresie, nici o reţinere importantă din primii patru-cinci ani de şcoală la oraş. Îmi făceam datoria, dar fără nici o însufleţire. Cred că multe materii nu mă interesau, fiindcă nu le pricepeam. Simţeam o undă de frig cînd trebuia să plec la cursuri, chiar cînd ştiam materia. Din anii aceştia mi-a rămas însă o amintire urîtă: orele de gimnastică. Nu eram la fel de îndemînatic în exerciţii, iar la aparate nu eram cutezător, şi aveam un profesor de gimnastică rău, care ne pedepsea.

Poate nici nu eram destul de atent ca să pot repeta exerciţiile ce ni le arăta. Apoi, uneori, îmi păreau adevărate prostii.

Blajul, afară de clădirile şcolare şi catedrală, era un tîrguşor care nu se deosebea mult de Cenade, de casele saşilor, aşa că deosebită impresie nu a făcut asupra mea. Din clasa întîia a liceului, am început să citesc istorioarele din viaţa „pieilor roşii”, editate atunci la Braşov; erau nişte cărticele cu copertă colorată, pline de inedit şi senzaţional, care treceau din mînă în mînă. Rămîneam încîntat de isprăvile eroilor. Între întîiele cărţi de literatură românească, am citit, tot în aceşti ani, Poveştile unchiaşului sfătos, Basmele lui Ispirescu, Satul cu comorile, o prelucrare, după cît îmi amintesc, şi tot materialul din cărţile de citire. Apoi întreaga serie a „haiducilor” lui N.D. Popescu. Cînd eram în clasa a doua sau a treia de liceu, am dat peste un mare povestaş. Locuia în curtea casei unde eram eu încartiruit, într-o căsuţă veche. Era numai el şi nevastă-sa. Era ungur, îi zicea Minea, şi-l ştiau de mai mult elevii din vecini. Cu aceştia mergeam şi eu să-l ascult, seară de seară. Colectam bani şi-i cumpăram tutun de pipă şi gaz. În schimb, el ne-a încîntat vro două ierni în şir cu cele mai minunate poveşti. Era ungur şi reformat, dar după vorbă îl credeai român neaoş. Avea un dar de povestit extraordinar şi vorbea, ca iluminat, cu patimă, ceasuri în şir. I-am adus prinosul de recunoştinţă într-o povestire din seria „Din amintirile notarului pensionat Drăgan”, apărută fragmentar prin „Adevărul literar” şi alte reviste, neadunată pînă acum în volum. Reţin că eram vrăjit nu numai de minunăţiile basmelor, ci şi de felul de a povesti al lui Minea. Îl stimam foarte mult şi uneori aveam impresia că nu-i fiinţă de pe tărîmul nostru. Din clasa a IV-a de liceu am avut de profesor la limba română şi latină pînă în clasa a VIII-a pe Gavriil Precup, un profesor cu aleasă cultură şi cu mult simţ pentru literatură. Analizele lui la pastelurile lui Alecsandri mi-au deschis o lume nouă. Tot prin clasa a IV-a am citit pe Creangă şi marea colecţie de poezii poporale a lui Teodorescu. De-aci încolo, viaţa se concentra tot mai mult asupra lumii din cărţi. Cu alţi colegi, am dat năvală asupra bibliotecii pentru elevi a liceului.

Mi se pare că întîia mare încîntare estetică am gustat-o în baladele lui Alecsandri, în poeziile poporale din colecţia lui Teodorescu, în acţiunea lor, ca şi în ritmul şi rima versurilor şi în frumuseţea descrierilor poetice. Întîiul sentiment care m-a legat de cititul literaturii a fost admiraţia pentru frumuseţile care aveau un răsunet adînc în sufletul meu. Învăţasem pe dinafară versurile mai frumoase şi eram gata să le spun mereu. Poveştile lui Minea, ca şi ale lui Ispirescu au deschis parcă porţile fantasiei, care păreau ferecate de îndată ce am părăsit slujba de ciobănaş. Chiar atunci cred că fantasia era numai în potenţă. Poveştile lui Creangă m-au făcut pentru întîia oară să rîd cu lacrimi, să simt o mare bucurie şi lumină în suflet. Dănilă Prepeleac, Soacra cu trei nurori, ca şi mai tîrziu Kir Ianulea şi Pastramă trufanda de Caragiale mi-au rămas pînă azi scrierile care mă predispun la voie bună mai mult decît oricare altele». (va urma)