2021-Anul Agârbiceanu (XVI): un tineret, … nu odată debusolat? – icoană neştearsă! – cea mai recreatoare odihnă? – la o răscruce a educaţiei! – Petre Sălcudeanu: definindu-mi scrisul …!

Continuăm reproducerea „Mărturisirilor” lui Ion Agârbiceanu, despre anii primei copilării: «Mi-au rămas ca o amintire de gingăşie şi gîndăceii blînzi de april, mai mici ca cei de mai, care zboară la înserat aproape de pămînt, atingînd firele de iarbă şi adeseori împiedicîndu-se în ele. Cunosc vreo duzină de gîngănii, şi toate de la vîrsta aceasta. Dar ce minune era cîntecul paserilor în pădure, dimineaţa şi spre înserate mai ales! Cum să te urăşti în singurătate, dacă şi azi stăruie în suflet aroma cîntecului lor de atunci. Pe cîte le ştiu pe nume, şi după cîntec şi pene, de-atunci le ştiu. Îmi plăcea mult bătaia vîntului, să-mi şuiere prin cap, pe la urechi, să mă oprească în drum, să-l aud în straşina casei, în pădure mai ales. Adevăratul mister pentru mine începea numai o dată cu căderea nopţii şi cînd rămîneam la căsuţa din pădure. Îmi părea că în întuneric se deschid imensităţi de care îmi era frică. Nu mi-au plăcut niciodată liliecii, nici păsările nopţii. Cînd le auzeam chemînd ca pisicile prin scorburi, noaptea, simţeam un fior de frig. Numai după ce am ajuns copilandru am început să simt frumuseţea nopţilor. Nici un gînd lămurit asupra lumii şi vieţii nu-mi aduc aminte să fi avut pînă la vîrsta de şapte ani, despre care am notat pînă aici. Dar risipirea cu toate simţurile în natură m-a înstrăinat parcă de viaţă. Eram şi mai cutezător la jocuri decît înainte. Începuse izolarea mea. Icoană neştearsă din prima copilărie mi-au rămas slujbele de seară, deniile din postul Paştilor şi mai ales procesiunea înmormîntării Domnului în noaptea Vinerii mari, cu ploaia de luminiţe aprinse în mîinile credincioşilor şi la toate mormintele din cimitir, din progadie, cum i se spune în satul meu natal. Socotesc petrecerea în sînul naturii din primii ani ai copilăriei, ca şi vacanţele de vară petrecute în acelaşi fel, ca epoca cea mai importantă pentru receptivitatea mea sensitivă. Pînă azi izolarea în singurătatea naturii e cea mai recreatoare odihnă pentru mine. Şi niciodată nu doresc, nu simt necesitatea unei tovărăşii în mijlocul firii. Impresiile de atunci au reînviat în orice descriere de natură din lucrările mele».

Scriitorul şi scenaristul de film Petre Sălcudeanu (1930-2005) – absolvent al Facultăţii de Critică şi Literatură din Moscova şi a Facultăţii de Filozofie din Bucureşti -, şi-a împărtăşit amintirile în lucrarea „Ceasuri de seară cu Ion Agârbiceanu” (1982), mărturia sa fiind intitulată „Prin locuri ştiute”: «Se spune că scriitorul îşi adună bagajul sufletesc pentru marele drum al vieţii în anii copilăriei şi adolescenţei, atunci când impresiile se sedimentează haotic, ca într-un cataclism al binelui şi răului, vocaţia fiind proprietara cheii ce ulterior va deschide sau nu va deschide avuţia de simţăminte strînse în dosul frunţii. Şi lecturile, cu forţa lor neasemuită, se întipăresc definitiv tot în acea vreme a culesului timpuriu, valoarea lor neputînd fi mai apoi cu nimic ştirbită, indiferent de noile acumulări. Nu pot vorbi în numele scriitorilor ardeleni din generaţia mea, dar ca scriitor de formaţie ardeleană nu exagerez şi nu greşesc definindu-mi scrisul ca pornind din „Fefeleaga” lui Agârbiceanu şi „Proştii” lui Rebreanu, autori citiţi de mine la toate vîrstele, vîrsta începutului, aşa cum am spus, alegînd fără demersuri critice şi fără influenţe dinafară valorile proprii sufletului meu. Dimpotrivă, fiecare revenire asupra textelor amintite mi-a întărit convingerea că aşa cum prozatorii de după Gogol s-au născut în majoritate din „Mantaua” lui, tot aşa cei răsăriţi în perimetrul potcoavei carpatice poartă în ei ca un necesar blestem al tradiţiei, forţa, candoarea, grija pentru idee a acestor părinţi de suflet ai scrisului românesc. Nu sentimentalisme aniversare mă fac să ader la aceste gînduri aşternute pe hîrtie, ci convingeri mai vechi, păstrate la locul de taină al preţuirii şi scoase la lumină sub întîmplarea momentului, fără a fi determinate de el. (…) M-am uitat în anii din urmă, ca cititor consecvent al revistelor literare, la spaţiul rezervat celor ce au fost şi au rămas în ctitoriile de adevăr ale scrisului neamului nostru şi m-a durut puţina atenţie de care se bucură odată cu trecerea lor fizică în neant, cei ce au durat veşnicia în cuvintele lor, spre întregul şi întregirea spirituală a unui popor. Într-o lume unde profesorii de română sînt mai numeroşi decît cei care studiază limba ce-o vorbim şi-o plîngem, aducerea în atenţia permanentă a celor ce prin grai şi gînduri ne ajută să nu ne destrămăm mintea şi preocupările doar în retorte poluante – necesare şi ele – ar revigora sufleteşte un tineret, literaliceşte vorbind nu odată debusolat. La o întîlnire cu cititorii de vîrstă şcolară am pus, cum era şi firesc, întrebări copiilor despre lecturile lor preferate şi nu mi-a trebuit mult timp să înţeleg că ne aflăm cu creşterea celor ce vin după noi la o răscruce a educaţiei.

Instruirea în afara temeinicei cunoaşteri a limbii ce ne-a născut ca popor şi a celor ce şi-au scrutat virtuţile şi nebănuitele frumuseţi, a adevărului şi a durerii verbului ei, o vom plăti mai tîrziu, aşa cum am plătit azi cu aur o pagină scrisă din viaţa acestui popor din mileniul ce i-a guvernat începuturile şi existenţa.

Nu m-am îndepărtat de Agârbiceanu rostindu-i dorinţele nerostite la vremea lui atît de categoric, dar prezente în grija lui faţă de trudnica aplecare asupra scrisului său, mai ales că în ultima parte a vieţii şi-a dăruit cu precădere timpul scrierilor pentru cei a căror generaţie, azi, se află în plină maturitate. Nu mă duc prea des în Clujul atîtor valori de inimă, dar cînd mă duc, paşii mă poartă spre strada liniştită, unde în faţa unui chioşc (edilii au propria lor concepţie despre valorile literare) se află bustul fără bătrîneţe al veşnicului Arhanghel. Mă opresc şi mă uit la el, la casa în care Agârbiceanu a scris şi a trăit, la pietrişul răsărit de sub asfalt, pietriş ce mai poartă în alcătuirea lui intimă moliciunea şi blîndeţea pasului său şi mă simt întărit lăuntric şi mă doresc în continuare mai bun şi mai curat, nu numai în sens literar. Ultima oară m-am plimbat cu Lizuca.

Am purtat-o de mînă prin locuri cunoscute şi mie şi ei, ei altfel, căci altfel priveşti lucrurile la cinci ani, şi n-am părut surprins cînd m-a întrebat: -Petre, ştii cine e nenea?/  -Agârbiceanu, am zis eu … M-a strîns de mînă rîzînd:

-Da, Nenea Agârbiceanu …/ -Dar tu de unde ştii de el? întreb eu. / -De la Michi, răspunde ea …

-Şi ce ţi-a zis Michi (Mihai) despre el … / –Că e scriitor, ca tata …

-Şi tata ce ţi-a zis despre el, întreb eu …/ -Tata nu mi-a zis nimic, tata mi-a citit, a spus ea …

-Şi ce ţi-a cetit? Întreb eu.

–Despre o femeie, despre un cal şi nişte copii care n-aveau de mîncare».

Ministru al culturii (în 1993) şi creatorul unui personaj celebru de ficţiune – „Bunicul” – Petre Sălcudeanu a rămas atât în istoria literaturii românilor (prin seria de cărţi poliţiste), cât şi în istoria cinematografiei româneşti, el semnând scenariile multor filme, care ne-au încântat tinereţea: Răscoala (1956), Cu mâinile curate (1972), Toamna bobocilor (1975), Iarna bobocilor (1977), Munţi în flăcări (1980), Primăvara bobocilor (1987), etc. Privind retrospectiv, toţi cititorii pot descoperi modul în care scriitorul Sălcudeanu şi-a definit scrisul „ca pornind de la Agârbiceanu”. Câți scriitori și scenariști contemporani s-au inspirat din mulțimea povestirilor lui Ion Agârbiceanu?

(va urma)