În „Mărturisiri literare”, apare și tatăl scriitorului: «Pe cînd m-am ridicat eu, avea abonată o foaie poporală, Gazeta din Braşov, (…). Mai avea abonată şi o revistă umoristică ce apărea la Sibiu, Calicul, de care mi-aduc şi acum cu multă plăcere aminte. Toată viaţa a fost abonat la diferite ziare poporale şi mai multe deodată; mai pe urmă ţinea şi gazetă zilnică. Tata, cînd m-am trezit eu, era pădurar, dar nu la pădurea Redea Mare, unde fusese moşul, ci la alta, numită Tufe – deşi era cea mai frumoasă pădure de stejar de pe hotarul Cenăzii. Locuiam însă în sat toată familia, nu la pădure, unde nu era casă, ci tata a ridicat mai tîrziu o căsuţă cu o singură cameră, pentru vremea de vară, cînd dormeau aici sluga şi copiii mai mărişori care păzeau vitele. Voi fi avut cinci sau şase ani cînd îl vedeam pe tata scriind în serile lungi de iarnă, din nişte cărţi cu chipuri, în caiete. Umpluse mai multe caiete şi pe urmă tot citea din ele. Se pregătea pentru un examen de vigil silvic, la Sibiu, pe care l-a şi trecut, ajungînd să supravegheze pădurile fundaţiunilor bisericeşti-culturale din Blaj de pe teritoriile comunelor Cenade, Cot şi Spriul. Mai târziu, prin 1902, a fost trimis ca administrator al unei moşii cumpărată de fundaţiunile din Blaj la Someş-Odorhei, jud. Sălaj, pe malul Someşului. Tatei îi plăcea să citească. Pe lîngă gazete, îmi aduc aminte că avea şi cărţi cu haiduci, frunzărite tare. Era prieten şi cu popa Crucean, cel ortodox, şi cu popa Raţ, cel unit. Amîndoi veneau la noi cu crucea la Bobotează: tata era ortodox, mama unită. Cînd eram eu în clasa I-II de liceu, avea abonată Foaia poporului din Sibiu, în care se publicau multe poezii poporale. Îmi aduc aminte că de cîteva ori am văzut publicate şi poezii poporale din Cenade. Desigur le trimisese tata, deşi era iscălit numele Iustina Agîrbiceanu, sora mea cea mai mare. Îi plăcea şi cîntecul, mai ales doinele. Cîtă vreme a fost primar în sat, îmi aduc aminte că muma avea de multe ori de furcă cu dînsul: întîrzia prin birt nopţile, la un pahar de băutură. El spunea că de dragul cîntecelor întîrzie, mai ales cînd veneau moţi cu ciubere şi înnoptau în sat. Pentru tata erau cîntece nouă doinele de la munte, cîntate de ciubărari. El însuşi nu cînta decît din fluier. Pe cînd am răsărit eu, cînta rar, dar era meşter bun. Ştia bucina şi din ţeava puştii. Uneori, serile, la pădure, ieşea din căsuţă, şedea pe pajişte şi punea ţeava la gură. Era şi vînător de ocazie: iepuri, vulpi, mistreţi, potîrnichi. Rar mergea anume la vînat. Dar în slujba lui de pădurar era mereu cu puşca în spate, şi se mai nimerea cîte un vînat. Cînd a ieşit Coşbuc, ştia multe strofe din poeziile lui pe dinafară. Ştia multe versuri şi din Goga. Îi plăcea, la un pahar de vin, să reciteze îndeosebi din „Lae Chioru”:

„Că noi bem de patru zile/ Cu crîşmarul, umfle-l zmeii;/ Bem, părinte, ca la nunta/ De la Cana Galileii”. Şi cînd recita aceste versuri rîdea cu satisfacţie şi bucurie, deşi, altfel, era un om tăcut. Discuta bucuros însă chestiuni de politică naţională».

În cartea „Ceasuri de seară cu Ion Agârbiceanu. Mărturii – Comentarii – Arhivă” autor Mircea Zaciu (Cluj-Napoca, 1982), motto-ul lucrării este ales din Lucian Blaga: „Sfînt Părinte al Literaturii Române!”, aşa l-a numit pe „cel care şi-a împărţit viaţa între lumina credinţei şi lumina cărţii” (prof. Daniela Floroian). În lucrare, regăsim însemnarea scriitorului Ionel Pop (1889-1985) – „Linii în portret”:«În cununa omagială care se oferă lui Ion Agârbiceanu eu nu pot împleti decît cîteva modeste cetini de brad: momente disparate, rupte din lumea amintirilor. Ele vor putea creiona din portret doar o linie-două, pe care eu le cred a fi caracteristice. Cine ştie prin ce depărtări de generaţii a coborît omagiatul nostru talentul de povestitor, de scriitor.

La noi, tradiţiile familiare sînt firave: cu rare excepţii, cenuşa uitării se cerne foarte curînd asupra înaintaşilor.

Fără a putea avea ştiri despre bătrâni mai vechi, mi se pare evident că harul era de faţă în racla cu tezaur a familiei Agârbiceanu. Tatăl scriitorului era ţăran cu oarecare carte, aducînd din străvechi sorginte un fel de distincţie, şi în înfăţişare, şi în portul foarte îngrijit, şi în vorbă şi atitudine. Toate purtate fără ostentaţie, ca pe ceva foarte natural.

Pe cînd eram licean în Blaj, mi l-a arătat cineva: „E tatăl lui Agârbiceanu”, fiindcă deja pe atunci scriitorul îşi desfăcuse aripile şi era alintat de oamenii de şcoală blăjeni, ca unul ce a pornit dintre ei. Iar Agârbiceanu – tatăl venea des la Blaj cu treburi ale slujbei sale; era pe atunci administrator al unei moşii pe care o avea Fundaţiunea Şuluţiu în hotarul comunei Cenade, din apropierea Blajului (notă editor: Fundaţiune întemeiată de Mitropolitul Alexandru Sterca Şuluţiu, cea mai importantă dintre multele administrate de Capitlul mitropolitan din Blaj. Scopul fundaţiunii era întemeierea unei universităţi româneşti în Blaj, iar pînă la posibilitatea înfăptuirii acesteia, acordare de burse pentru liceeni şi studenţi universitari. Bursele acordate din Fundaţiunea Şuluţeană erau – alăturea de cele ale Fundaţiunii Gojdu – cele mai mari pe care le primeau studenţii români: lunar 100 coroane aur, ceea ce asigura un timp de studii fără griji materiale). Fundaţiunea Şuluţiu a cumpărat o moşie grofească din hotarul comunei Someşodorhei, Sălaj, ajunsă de vînzare.

Bătrînul Agârbiceanu – om destoinic şi de încredere – a fost trecut să administreze această moşie».

Mitropolitul Bisericii Române Unite cu Roma, Alexandru Sterca Şuluţiu, sau Alexandru Sterca Şuluţiu de Cărpiniş (1794, Abrud – 1867, Blaj) a fost descendent dintr-o veche familie nobiliară română transilvană. De tânăr s-a pregătit pentru preoţie, reuşind consacrarea ca episcop, în 1851, la Oradea. În timpul păstoririi sale, Papa Pius al IX-lea a scos episcopia de Făgăraş de sub jurisdicţia mitropolitană a episcopului de Strigoniu, înălţând-o la demnitatea de arhiepiscopie şi mitropolie. Din lucrarea scriitorului Radu Brateş – „Aspecte din viaţa Blajului” – aflăm următoarele: «După vijelia din 1848, conducerea luptei politice revine iarăşi episcopilor. Şi episcopii, Al.Şterca Şuluţiu dela Blaj şi Andrei baron dela Sibiu, într’o frăţească înţelegere, duc mai departe linia înaintării româneşti. (…). Interesante sunt concluziile adunării dela Sibiu din 1861, care arată că marile adevăruri naţionale dela 48 îşi găsiseră vajnici exponenţi în cei doi vlădici. În „conclusele” adunării se notează (…):„Adunarea naţională, însufleţită de cuvintele presidenţilor ei, că toţi Românii, fără deosebire de confesiune sunt fraţi de acelaşi sânge, şi că deosebirea de confesiune nu-i poate despărţi pe unii către alţii în causa naţională română, trece la protocol solemna declarare că afurisit să fie acel Român, care va mai încerca să strice această legătură frăţească”. În 1861, a ctitorit „Fundaţiunea Fericitului Alexandru Sterca Siulutiu, Arhiepiscop şi metropolit gr.-cat.de Alba Iulia şi Făgăraş”, cu argumentul: «Eu încă şi subscrisul (…), fac următoarea fundaţiune de valoarea perpetuă, irevocabilă, care sub pedeapsa afuriseniei şi a mâniei cereşti nu se va putea vătăma, schimba ori transforma din partea nimănui sub nici un fel de pretext sau titlu, în folosul şi spre ajutorarea văduvelor clerului lipsit şi a tinerilor poporului nostru român, mai ales ai acelora, cari se ţin de aceasta Alma Arhidieceză Arhiepiscopală şi Mitropolitană de Alba Iulia, sau sunt de religiunea gr.-cat. din Transilvania, precum şi a altor institute pii, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Spiritului Sfânt. Amin».

(va urma)