1884 – 2024 (6): 140 de ani de la fondarea „TRIBUNEI” Concertul „Reuniunei române de cântări din Sibiiu”, de Ioan Slavici !

În numărul cinci al cotidianului „TRIBUNA” (din 20 aprilie/ 2 maiu 1884), apărea primul număr din „Foița Tribunei”, semnat chiar de fondatorul cotidianului sibian, scriitorul Ioan Slavici. Articolul este intitulat «Concertul „Reuniunei române de cântări din Sibiiu”», fiind prima cronică literară a unui eveniment cultural românesc, publicată într-un cotidian laic transilvănean. O reproducem atât pentru ineditul evenimentului, cât și pentru modul în care Ioan Slavici imortalizează manifestarea și pe marele compozitor, pedagog și dirijor brașovean, acad Gheorghe Dima (1847-1925): 

«Reuniunea română de cântări din Sibiiu și-a dat ieri în 30 Aprilie st.n. concertul ordinar.  La oarele 7 seara, sala „Reuniunei de muzică” era plină, încât celor veniți mai târziu nu le mai remăsese nici măcar pragul, ci trebuiau să fie mulțumiți că pot s´asculte de afară.  Era publicul român din Sibiiu, sporit cu membrii sinodului archidiecesan, dintre care unii, însoțiți de familiile lor, și cu elemente din societatea germană a Sibiiului, prima în tot Ardealul în ceea ce privesce iubirea de arta musicală. Penibilă situațiune pentru cel chemat a ficsa în cuvinte impresiunile serii. E ceva cu desevîrșire individual nu numai în concert, ci chiar și în public, și prima impresiune, pe care o avem intrând în sală, nu e ca de obiceiu la concerte, un fel de curiositate, ci reverența. Ori unde te uiți, pretutindenea, printre public, ochii tei întâlnesc preoți tineri cu fețele deschise ori preoți bătrâni cu bărbi cărunte, cu sprâncene groase și cu părul lung căzut peste umeri lați.

Și cu adevărat sărbătoare este. Căci cei adunați aici n´au venit ca să-și omoare urîtul, nici ca să-și petreacă pentru banii lor un cias în mod plăcut, ci pentru-ca să iee parte la bucuria comună a celor ce i-au poftit să vie.

Penibilă situațiune pentru cel chemat a ficsa în cuvinte impresiunile serii! Dacă taci, te ceartă de om nepăsător, ear dacă le spui c´a fost bine, c´a reușit de minune, te iau drept un om ce vrea să se insinueze, spuindu-i lumei câte bune și frumoase-i trec prin minte. Pentru-că ei, adecă ele și ei nu sciu ce-au făcut. Nici nu e cu putință să scie, precum nu e cu putință, ca zidarii să simtă, cât e de frumoasă zidirea, pe care-au ridicat-o din temelii; asta o simțim numai noi, care vedem opera întreagă, desăvârșită. Zi cu zi, săptămână cu săptămână, lună cu lună, chiar ani de-a rândul s´au stăruit membrii reuniunei române de cântări, ca să ajungă, unde sunt astăzi, bucată cu bucată au adunat elementele operei, pe care ne-o dau acum întreagă: multe au fost mulțumirile, pe care și le-au făcut ei însi-și, și multe supărările, prin care au trebuit să treacă: noi publicul simțim de-odată toate acele mulțumiri, dar nici una din supărări nu ni-a mai rămas, fiind-că pre acestea le-au trecut ei singuri. Programa cuprinde doi „soli” și patru coruri micste, bărbați și femei, adecă șase numeri, dintre care trei composiții ale conducătorului de cor dl. G. Dima. Corul e compus din vre-o 40 persoane, pe câți bărbați cam pe atâte femei. Primul număr este o melodie românească, „Hai în horă de-a juca”, cor arangiat de dl G. Dima, ear ultimul „Muma lui Stefan cel Mare”, baladă, melodia cunoscută arangiată tot de dl G. Dima pentru soli (mezzo-sopran și basso) și cor micst. Concertul ne presentă trei deosebite voci isolate: D. G. Dima, cunoscutul nostru baritonist de salon, cântă „Trei cântece”, composiții ale sale proprii, – D-l Isaia Popa o voce, care trece din bariton în basso, plină și de un timbru cu deosebire clar, ne cântă pe Stefan din Baladă, ear D-na Ana Brote cânta „Plângerea Colmei” de F. Schubert (Nr. 2) și partea „Muma” din Baladă, – alt și mezzo-sopran. Penibilă situațiune!

Ar trebui să fie o lege, care opresce dările de seamă asupra concertelor de diletanți, și dările de seamă, și aplausele.

Căci mult a fost aplaudată D-na Ana Brote, care atât de bine scie să exploateze nesecata sa comoară de sunete limpezi ca picăturile de rouă. Dar un lucru au concertele de diletanți mai presus de toate cele-lalte producțiuni musicale: corurile. Aceștia nu sunt ca pe la teatre, oameni, ce cântă, ca să-și câștige pânea de toate zilele: s´au adunat din iubire cătră musică, și din primele acorduri simți, că sunt la mijloc voci excelente și cântărețe cu gust distins. Nu sunt obligați să cânte, deci au toată voia să tacă, dacă nu sunt ei înși-și mulțumiți de efectul, pe care și-l pot produce.

Numărul întâiu întreg, finala baladei și mai ales partea a cincea din „Cântecele de iubire” de I. Brahms au reușit cu o precisiune și cu un cumpăt atât de sever, încât era peste putință să nu-l pismuiesci pe D-l G. Dima, care a condus studiul și ținea acum frânele celor 40 de glasuri. Succesul concertului este în mare parte urmare firească a bunei alegeri în ceea ce privesce programa. În deosebi corurile arangiate de D-l Dima sunt adevărate giuvaere în literatura noastră musicală, atât hora, cât și mai ales balada. Nu putem încheia fără-ca să ne aducem aminte și de dascăl. Concertul s´a dat în sala „Musik-Verein”ului din Sibiu. Românul, când voiesce să-și cumpere casă, înainte de toate sciricesce cine-i vor fi vecinii; căci e bine să ai vecini buni, care te ajută la nevoie și te îndeamnă să emulezi cu dânșii pe calea cea bună.

Dar nu le mulțumim acestor vecini buni prin vorbe pentru înrîurirea lor binefăcătoare; cea mai adecuată mulțumire a fost aceea, pe care au putut s´o aibă ieri seara văzând că prinde exemplul cel bun, pe care-l dau, că sunt în adevăr un element de civilisație, o parte cu deosebire folositoare patriei noastre. Ioan Slavici.». În cotidianul Tribuna, regăsim prezentarea majorității manifestărilor culturale din Transilvania și chiar din România. M.P.B.