Urmarea lui Hristos (Ioan 1. 43-51)

Prima Duminică din Post, numită a Ortodoxiei, ne aduce dinaintea noastră Chemarea la Apostolie. Aviz celor care au decăzut din chemarea aceasta sfântă, care argumentează cu nonșalanță uciderea aproapelui prin ideea unei mesianități ideologizate. Chemarea lui Hristos nu poate fi dreasă prin mecanismele ideologizării, de orice fel ar fi ea. O vedem în Evanghelia care marchează începutul Postului (Ioan 1. 43-51). Pentru că urmarea este un urcuș duhovnicesc către Înviere pentru a face din Înviere treaptă spre Înălțare și Așezare la Dreapta Tatălui. Pentru că din chemarea aceasta atât de inspirat mărturisită de Ioan, el însuși răspuns la o chemare, se naște întregul nostru Crez, întreaga noastră mărturisire de credință. Ortodoxia noastră.

            Creștinismul este despre chemare și răspuns la chemare. E o utopie să credem că suntem creștini perfecți. Și că nu avem de lucru la noi înșine. Sau să uităm că mai înainte de a schimba lumea trebuie ca noi să ne schimbăm. Măcinați de orgolii și păcate, de ipohondrii la adevăr și libertăți autentice viețile noastre numai ca un răspuns la Chemare nu sunt. Viața ne pare o alergare în zig-zagul intereselor cotidiene, o aruncare în golul de memorie spirituală în care se zbate lumea. Ori chemarea pare simplă: Vino după Mine! Postirea aceasta ne reamintește, că nu se poate să postești fără să urmezi pe Hristos. cine postește doar de dragul nutriției ca exercițiu gastronomic nu crește sufletește. Poate că se bucură de cele ale cântarului dar nu câștigă din cele ale harului. Contează? Asta ne spune Chemarea. Contează. Chemările din textul de foc al Evangheliei din Duminica Ortodoxiei acest adevăr ne descoperă. Lumina de încredere, sclipirea de bucurie din ochii lui Andrei și Simon Petru, Filip și Natanael – cel vădit cu inimă curajoasă ca puține în neamul lui Israel. Nimic înfricoșător, nici un soi de comportament de zeitate infatuată, nimic din aroganța noastră de astăzi, ca trimiși ai Lui. O, de-am învăța din smerita chemare a Domnului Hristos.

            Chemare și răspuns, creștinismul se definește simplu prin cuvintele Dumnezeieștii Liturghii: Hristos Își dă viața Lui pentru viața noastră! E un schimb de viață pe care nu suntem dese ori capabili să-l înțelegem. Ne aduce aminte de tot ce înseamnă iubirea prin care ne-am schimbat viețile, ne-am asumat iubirile ori ne-am vindecat rănile. Ne aduce aminte că viața noastră contează doar în raport cu Darul  el mare care este Viața Lui. Taina postirii înseamnă deschiderea inimii noastre ca să înțelegem chemarea, să o afle, să o susțină prin răspuns. Vedem sub ochii noștri cum se degradează acest răspuns prin lipsa noastră de iubire, prin nevrednicia creștină. O răutate ieftină care mocnea sub neprețuitele noastre atitudini. O răutatea cruntă, care răzbate prin crusta de cosmetică democratică în care ne-am îmbăiat fețele și ne-am spălat memoria.

            Nu suntem chemați la nimic mai măreț decât slava lui Dumnezeu. Nimeni, niciodată, în nici o altă ordine de valori nu ne poate așeza mai presus decât ne-a așezat El. Suntem chemații Lui. De unde responsabilitatea și smerenia în care ar trebui să ne creștem iubirea. Să o desăvârșim cu fiecare răspuns pe care-l dăm chemării Sale. Desigur unii sunt Apostoli, alții învățători, alții în simplitatea lor umplu cu mireasma rugăciunii lumea în care pare că biruiește mereu cel rău. Cel care mereu ne rânjește ideologic. Batjocorește chemările. Le amanetează la bâlciul deșertăciunilor în care ne zbatem. Pentru Apostoli pare simplu dar nu e deloc. Să urmezi un rabin care nu are nimic și nici nu pare să confirme în toate că e rabin. Să urmezi un scandal. Să stai mereu cu ochii deschiși. Să te sperii de furtună și să nu te lași. Să calci apele și totuși să nu te crezi creatorul lor. Pentru că Apostolia înseamnă să îi recunoști limitele, să nu te crezi niciodată Hristos. Și asta înseamnă smerenie, forță și fragilitate deopotrivă. Priviți sfinții. Împlinesc Evanghelia chemării cu râvnă și zbatere, cu mult curaj, cu înmiit curaj de fiecare dată. Uneori te întrebi: de unde puterea martirilor de a cânta ca la nuntă la vremea uciderii? Dar forța unor fecioare care înfruntă mireasma de iad a invadatorilor? Ori cuprinzătoarea inimă a Sfântului Nicolae ori a Sfântului Spiridon? De unde cuvioșia plină de Har a scriiturii unora dintre Părinții Bisericii care răzbat și azi în ecoul inimilor noastre, aprinzând jarul ce-l credeam pierdut? Din răspunsul lor smerit și simplu la chemarea aceasta care înnobilează până în sfârșit viețile noastre: Vino după Mine! Observați că nu e o chemare în neant, în neființă ci chemarea la El, Mântuitorul sufletelor noastre. Nu e o chemare în absurd ori nirvane cețoase. Ci la El, El odihna, El Viața.

            Trăim vremuri tulburate de idolatrizări și construcții de mucava duhovnicească. Postul din anul acesta ne reînvață, pe fiecare dintre noi, cum să discernem și să trăim momentele vieții noastre. Nu avem timp să ne dăm bătuți. Și bine ar fi dacă am îndrăzni să credem că nu mai este timp nici să ne mai batem între noi. Să învățăm să discernem atent că marea provocare a vremii de acum nu este postirea ci trăirea în integralitate a chemării pe care Domnul ne-a adresat-o fiecăruia dintre noi. Nu e o chemare ușoară. Pregătiți-vă! Ridicați privirea. Nu suntem singuri. De-a dreapta Tatălui este El. Chemarea noastră este spre Cer.