Concertul este organizat cu sprijinul Amba­sadei Republicii Franceze şi al Institutului Francez din Bucureşti. Excelenţa Sa doamna Laurence Auer, ambasadorul Republicii Franceze în România, ne va onora cu prezenţa domniei sale la acest eveniment muzical special. Repetiţiile au început în această dimineaţă, iar dirijorul Cem Mansur, aflat pentru a doua oară la Sibiu, a salutat orchestra în limba română şi s-a declarat bucuros de noua colaborare.

ASCULTĂ:

– Camille Saint-Saëns – Concertul nr. 1
op 33 în la major pentru violoncel şi orchestră

– Gabriel Fauré – Elegie pentru violoncel şi orchestră

– Felix Mendelssohn – Simfonia op 56. nr. 3 "Scoţiana"

Biletele au fost puse în vânzare la casa de bilete a Filarmonicii de Stat Sibiu şi pe iabilet.ro la preţul de 40 lei (50 % reducere pentru elevi, studenţi, pensionari).

Despre program

Simfonia a III-a în la minor, op. 56, "Scoţiana", a fost schiţată de Felix Mendelssohn în 1829, în urma unei călătorii în Scoţia, dar partitura nu a fost finalizată decât zece ani mai târziu şi prezentată în primă audiţie în anul 1842, sub conducerea compozitorului, la Gewandhaus, Leipzig. Intenţia lui Mendelssohn a fost ca cele patru mişcări ale simfoniei să se execute fără întrerupere. Partitura este impregnată de tot ceea ce caracterizează ţinutul supranumit Highlands (istoria recreată de un Walter Scott, legendele poetizate ale lui Macpherson, peisajul grandios şi sonoritatea specifică a cimpoiului). Surprindem, în această pagină simfonică, "un peisagist de primă mână" – după spusele lui Wagner, care aprecia măiestria tratării motivelor populare din primele două mişcări. Dar culoarea locală, situată într-un registru nostalgic, al reveriei, ni-l relevă pe compozitor în vecinătatea lui Schumann. Evocarea aceluiaşi ţinut – Scoţia, se reflectă într-o altă lucrare aparţinând aceleiaşi perioade, uvertura Hebridele.

Concertul pentru violoncel şi orchestră nr. 1 în la minor (op. 33) a fost compus de Camille Saint-Saëns între anii 1872-1873, fiind prezentat în primă audiţie la Paris, în anul 1875. Caracteristic pentru lucrare este faptul că cele trei părţi sunt legate una de alta, în ansamblu îmbrăcând forma unui amplu allegro de sonată: expoziţie şi dezvoltare (prima parte), interludiu central şi reexpoziţie (ultima parte). La acest nivel, lucrarea realizează un model de echilibru, claritate şi îndemânare tehnică: Saint-Saëns exploatează la maxim posibilităţile instrumentului solist şi ştie să îi pună în valoare registrele cele mai bogate, cel grav şi mediu, pe care le scoate în evidenţă în raport cu ansamblul orchestral.

"Elegia" pentru violoncel şi orchestră a fost scrisă de Gabriel Fauré în 1880. Iniţial, compozitorul şi-a dorit ca lucrarea să fie interpretată într-o mişcare lentă, caracteristică sonatei pentru violoncel. Totuşi, restul sonatei nu s-a mai materializat niciodată, iar Fauré a transformat mişcarea într-o lucrare independentă pentru violoncel şi pian. A avut prima audiţie în 1883 şi în acelaşi an a fost publicată. În 1890, Fauré a orchestrat partitura pentru pian, iar solistul primei audiţii în această versiune a fost Pablo Casals. Veţi sesiza imediat tema principală, cântată de violoncel cu un delicat acompaniament orchestral. Tema are linii melodice foarte ample care evidenţiază patosul pe care Fauré doreşte să-l portretizeze. Veţi remarca modul în care tempo-ul devine mai rapid pe măsură ce clarinetul şi oboiul introduc noi idei muzicale. Pentru moment, violoncelul preia rolul de acompaniament. Apoi, un violoncel mai intens marchează desfăşurarea unor idei mai dezvoltate, dar la fel de melodice precum tema principală. Ulterior, muzica devine mai intensă, într-o "competiţie" acerbă între violoncel şi orchestră. Violoncelul câştigă şi ne readuce la tema principală, de data aceasta într-un registru înalt. Spre finalul "Elegiei", violoncelul reia unele idei din această temă evoluând spre un final solemn.

Marc Coppey cântă la un

violoncel vechi de peste 300 de ani

Recunoscut pentru interpretarea solistică de excepţie, proiectele ample în domeniul muzicii de cameră alături de cei mai apreciaţi muzicieni ai momentului, dar şi datorită eforturilor pentru dezvoltarea literaturii de profil, Marc Coppey este considerat unul dintre cei mai importanţi violoncelişti la nivel mondial. În plus, se bucură de un prestigiu din ce în ce mai mare pe scena internaţională şi în calitate de dirijor. Marc Coppey cântă la un violoncel construit în atelierul veneţian Matteo Gofriller, în 1711, cunoscut drept 'Van Wilgenburg', şi locuieşte la Paris.