Turismul în România: ”rezultatele sunt grozave, dar inexistente”

Turismul terapeutic în România are tradiţii încă din secolul II d. H., când romanii îşi aduceau soldaţii, chiar senatorii şi conducătorii de oşti bolnavi sau răniţi, pentru a se vindeca. Renumite centre balneare ale romanilor în România au fost Băile Herculane şi Geoagiu-Băi(Germisara). Turismul balnear din România a început deja în secolul XVI la Ivanda, Buziaş, Călacea şi Lipova continuat în secolul XVII cu Bazna şi în secolul XVIII Olăneşti, Borsec şi Vatra Dornei. Adevăratul turism modern în România îşi are începuturile la sfârşitul secolului XIX, când saşii din Ardeal au înfiinţat diferite organizaţii turistice sau de agrement, cum ar fi „Trinitatea Vremelnică” şi „Asociaţia Alpină a Transilvaniei din Braşov (Siebenbürgischer Alpen Verein in Kronstadt)”. Începutul l-au făcut prin crearea de trasee turistice şi construcţia de cabane. Prima staţiune montană chiar de tratament a fost inaugurată la Păltiniş în anul 1894, de către „Asociaţia Carpatină a Transilvaniei din Sibiu (Siebenbürgischer Karpaten Verein)”, fondată la Sibiu în 1880.
La 11 iunie 1948 au fost dizolvate toate asociaţiile şi societăţile turistice de tradiţie, al căror patrimoniu a trecut la „Oficiul Naţional de Turism(ONT)”. Comuniştii înfiinţaseră Turismul Popular, care devine „Federaţia de Turism Alpin”. În 1957 au înfiinţat „Asociaţia Turiştilor din România” şi în 1968 „Biroul de Turism pentru Tineret(BTT)”. Acest lucru s-a realizat pentru a controla şi ramura turismului, inclusiv „Automobil Club Român(ACR)”, în care decidenţii erau oameni ai Securităţii. Astfel toate organizaţiile şi societăţile erau supuse unui regim de control foarte sever.

România se află pe ultimele locuri

cu numărul de turişti în Europa la mia de locuitori, cu toate că resursele naturale şi istorice o poziţionează printre primele din Europa. Avem de 7 ori mai puţini turişti europeni decât Ungaria şi de 8 ori mai puţini decât Cehia. Aceasta cu toate că România are un potenţial istoric, arheologic, natural şi cinegetic enorm. Geografia ţării noastre oferă o multitudine de posibilităţi de a practica turismul de orice fel. România deţine 40% din izvoarele de ape minerale din Europa şi e pe primul loc în lume. Carpaţii, Delta Dunării, litoralul Mării Negre, vechile castele şi ruinele din epoca romană, folclorul şi tradiţiile populare oferă posibilităţi nemaiîntâlnite în alte ţări. Să nu uităm marele interes al turismului modern spre agroturism. Toate aceste posibilităţi sunt foarte slab, aproape deloc folosite.
În multe hoteluri şi restaurante din ţară, atât la mare, cât şi în restul ţării s-au profilat vechii directori de hoteluri, directori de la ONT, respectiv OJT sau ofiţeri din Securitate şi membri din conducerea partidului, care au reuşit să falimenteze diferite obiective din domeniu, ca apoi să le cumpere la un preţ mult sub valoarea lor. Aceste elemente continuă activitatea din domeniu cu aceleaşi metode învăţate în comunism, în timpul regimului de „dictatură a proletariatului”. Această mentalitate s-a perpetuat şi în primii ani de după 1989. Multe hoteluri au rămas în acea perioadă fără câştiguri, nu pentru că nu erau clienţi, ci pentru că hotelurile de la munte sau de oriunde erau ţinute goale. Eventualilor turişti interesaţi li se motiva că nu existau camere libere. În această privinţă autorul a suferit pe propria piele, când a vrut să se cazeze în 1990 cu soţia şi 2 copii într-un hotel gol pe „Transfăgărăşan”. I s-a spus că nu sunt locuri libere, cu toate că nu era nici un turist în apropiere şi personalul şedea la o masă în faţa hotelului bând bere şi cafea. Nici în zilele următoare nu au fost cazaţi turişti în acel hotel. S-au falimentat mii de hoteluri, restaurante şi alte întreprinderi de stat, pentru a fi cumpărate la preţuri derizorii. Multe obiective turistice şi întreprinderi au fost ulterior repuse în funcţiune cu capital privat. Dar majoritatea întreprinderilor, după achiziţionarea lor de către „băieţii deştepţi” au fost vândute la sume extravagante sau se mai vând şi acuma la m2. De aceea economia ţării este în starea jalnică de azi. Noi nu mai producem nimic, am devenit din exportatori cu renume în unele domenii, mari importatori. După 1989 numărul turiştilor a scăzut considerabil. Abia în ultimii ani se poate vedea o redresare anemică a turismului românesc.
Mult mai gravă este situaţia centrelor turistice pentru copii şi tineret. Majoritatea acelor centre, care au existat sunt lăsate să se distrugă. Nimeni din Ministerul Turismului şi al Tineretului nu este răspunzător, nu a fost şi nu este tras la răspundere pentru distrugerea lor.

Ţăranul român îşi vinde terenul

moştenit din moşi-strămoşi marilor latifundiari, deoarece nu are mijloacele de producţie şi nici seminţe sau îngrăşăminte. Statul român a închis fabricile de tractoare, de unelte agricole şi îngrăşăminte chimice, în loc să le sprijine şi să ofere tractoarele, uneltele agricole şi îngrăşămintele cu plata în rate la ţărani. Se salvau mii de locuri de muncă şi se sprijinea dezvoltarea industriei proprii. Totodată se sprijinea ţăranul român, care ar fi produs pentru piaţa internă dar şi pentru export. „Nu s-a vrut, astfel că ţăranii neputând concura cu produsele străine şi nemaiavând venituri au fost şi sunt obligaţi să vândă terenurile. Astfel au cumpărat chiar mari latifundiari străini zeci de mii de hectare de teren agricol de cea mai bună calitate. Ei le-au reactivat, având utilajele moderne necesare şi obţin venituri uriaşe, care iau drumul străinătăţii. Astăzi ţăranii muncesc ca salariaţi pe fostele lor terenuri. Copiii lor, neavând locuri de muncă şi nevăzând nici o îmbunătăţire a situaţiei părinţilor lor, părăsesc ţara, aducându-şi contribuţia la dezvoltarea altor naţiuni. Mii de sate s-au depopulat în aşa măsură, încât în ele mai trăiesc doar oamenii bătrâni, sau sunt complet părăsite. La noi se uită că tendinţa turismului internaţional este spre viaţa simplă de la ţară, în care copiii pot avea întâlnire cu animalele autohtone sau chiar cu unele exotice. Marea majoritate a oamenilor de afaceri din ţara noastră investesc numai în afaceri „sigure”, nu se aventurează să creeze ceva la nivel mondial şi pentru întregul popor. S-au construit multe hoteluri şi restaurante de lux, în care românul de rând nu are cum intra, neavând veniturile necesare. Nu trebuie să dăm exemple, ele fiind destul de multe în întreaga ţară şi nu sunt destinate unui turism sănătos. Multe preţuri din turism şi gastronomie sunt mai ridicate decât în ţările vecine, să nu discutăm de calitatea oferită. Românul preferă să-şi facă un concediu liniştit, plăcut şi fără solicitarea nervilor în alte ţări.

„I Giardini di Zoe”

În judeţul Hunedoara, comuna Hărău, satul Banpotoc, un italian, Giovanni Salvatelli, venit din Ancona, regiunea Marche-Italia a creat un parc unic în ţară „I Giardini di Zoe”. El venise în 2003 să facă afaceri cu încălţăminte. Fără cunoştinţe de agricultură sau peisagistice a vrut să mulţumească poporului român pentru primirea deosebită făcută lui de către români, prin crearea acelui parc. A cumpărat un teren de 7 ha cu o livadă de pruni, o vie şi o moară, care nu a mai funcţionat de mulţi ani. Livada şi via se găseau de asemenea într-o stare deplorabilă când le-a cumpărat. Astăzi parcul se întinde doar pe o suprafaţă de 4 ha şi se află în continuă dezvoltare până la întreaga suprafaţă cumpărată. Proprietarul a creat acest parc după un plan propriu şi a ales singur piesele albe, vechi, din fontă de la anticariatele din Italia, le-a recondiţionat, ca apoi să le aşeze fiecare la locul cel mai prielnic. Celelalte piese din decor sunt din travertin, marmură, granit şi piatră vulcanică(peperino).
Acest „străin de ţară” a creat un obiectiv turistic de mare valoare, care pe viitor va putea avea răsunet în toată Europa. Deja acum, dacă cineva se abate până acolo crede că este în Grădina Raiului, fiind creată ca o poartă spre Italia lui natală. Fiecare plantă, fiecare pom şi fiecare floare îşi are locul potrivit, nimic nu este prea mult şi nimic nu lipseşte, întregul complex ne dă senzaţia unei opere de artă inestimabilă sau de un peisaj de vis. Vizitatorul se crede într-un parc dintr-o ţară din apus din secolele XVII-XIX. Deja de pe acum, întregul complex poate concura cu cele mai renumite grădini-parc create în întreaga lume. Giovanni Salvatelli a avut o contribuţie nepreţuită la turismul din acea zonă, el zicând că acolo este casa lui şi a doua lui patrie. S-a retras din afaceri pentru a-şi finaliza visul vieţii sale. Un vis, care nu-l satisface doar pe el. Acel vis aduce beneficii turismului românesc, dar mai ales economiei naţionale, acolo lucrând forţă de muncă românească. Cred chiar că plăteşte impozitele şi taxele necesare statului român, nu unui stat străin, cum fac milionarii noştri sau concernele aciuite în diferite domenii de activitate, ale căror impozite sunt aproape inexistente.

Un exemplu negativ

în dezvoltarea zonelor turistice din România ni-l dă viteza melcului în cercetările siturilor daco-romane. S-au găsit „băieţi deştepţi”, care cu detectoare de metale au căutat şi au găsit artefacte şi obiecte de aur de o valoare foarte mare, pe care le-au vândut în străinătate. Statul român nu are fonduri pentru astfel de cercetări. De asemenea, multe case memoriale ale oamenilor de cultură din România şi conace ale boierilor români nu pot fi restaurate, din lipsă de fonduri. Avem sute de exemple, nu trebuie să le enumerăm. Interesant este însă faptul că marile conace şi palate ale grofilor maghiari sunt refăcute şi introduse în circuitul turistic. Sunt de acord, şi acelea trebuie restaurate, dar de ce numai ele?
Milionarii români nu fac astfel de investiţii, mai degrabă îşi transferă „micile averi” în bănci străine, la care ANAF-ul nu are acces. Ei nu sunt atât de patrioţi, încât să sprijine economia proprie, de turismul românesc nici nu mai discutăm. Cu fondurile pe care le deţin în acele bănci susţin dezvoltarea altor ţări, în nici un caz a României.
Dacă discutăm de turism, o situaţie este destul de neplăcută în restaurantele româneşti, pentru majoritatea turiştilor din ţară şi din străinătate. Preţurile la restaurantele din România sunt defalcate pe fiecare produs din meniu. În Occident la restaurante serioase, preţurile sunt înţelese pe meniul complet: friptură cu garnitură, pâine dacă este nevoie, salata adecvată şi eventual muştarul potrivit. Chiar dacă preţurile sunt mai ridicate, turistul ştie de la început cât îl costă un meniu „normal”, complet. La noi preţul este, cum am mai spus, defalcat. Dacă turistul comandă cotlet, oferta pe meniu este fără garnitură şi fără salată. Turistul trebuie să specifice exact întreaga gamă a produselor din meniu dorite. La ciorba de burtă turistul trebuie să specifice, cu smântână, felie de lămâie, cu ardei iute şi cu pâine. Să fim serioşi, o ciorbă de burtă bună nu poate fi concepută fără smântână, fără felia de lămâie, fără ardei iute şi fără pâine (de preferat toast). De multe ori turiştii străini, neobişnuiţi cu preţurile defalcate, pleacă cu părerea că au fost înşelaţi, chiar dacă în realitate nu a fost cazul.

În afară de aspectul amintit,

 turismului românesc îi lipseşte şi infrastructura adecvată. Mulţi turişti ar dori să călătorească prin ţară, să vadă cât mai mult. Dar drumurile asfaltate încă nu ajung până în vârf de munte, nici prin toate satele şi oraşele noastre. Dacă vor să viziteze obiective turistice foarte importante, ca Sarmizegetusa Ulpia Traiana, Sarmizegetusa Regia, casa memorială a lui Brâncuşi (care este distrusă), Cimitirul Vesel din Săpânţa, Mănăstirile din Moldova ş. a. m. d., nu se încumetă, ştiind cât de proaste sunt drumurile spre acele obiective. De autostrăzi nici nu mai discutăm, ele „fiind formidabile, dar inexistente”, ar spune marele dramaturg citat  deja, I. L. Caragiale.
Ar fi multe de discutat despre ce şi cum ar trebui să se prezinte turismul românesc, dar mare parte din responsabilii din Ministerul Turismului şi Tineretului încă nu au priceput ce înseamnă turismul. Au ajuns acolo în funcţii doar prin numirile partidelor care s-au perindat la guvernare, de fapt, ca în toate ministerele. Dacă un ministru sau secretar de stat a făcut o greşeală mare, este mutat la alt minister, independent de pregătirea lui profesională. Nu mai discutăm de felul cum se desfăşoară majoritatea controalelor şi aplicarea unor legi şi că avem chiar primari analfabeţi. Multe hoteluri la munte nu au canalizare, poate nici chiar apă suficientă necesară igienei. Se dau aprobări de construcţii şi amenajări turistice fără existenţa instalaţiilor edilitare. Chiar în capitală s-au construit cartiere întregi fără canalizare. Un lucru inadmisibil în nici o ţară civilizată. La Păltiniş intenţia de a canaliza staţiunea este discutată de ani de zile, dar numai se discută, fără nici un rezultat. Apele reziduale de la unele hoteluri şi restaurante dispar undeva în natură, în cel mai bun caz în apa freatică. Cei de la controlul sanitar să coboare în valea de sub Arena Platoş, la plimbare, să adune ciuperci sau plante medicinale, poate reuşeşte mirosul să-i trezească la realitate!
De multe ori se aude că la hotelul sau în staţiunea cutare s-au descoperit abateri flagrante de la legile alimentare şi ale igienei. Dar care sunt rezultatele? După scurt timp aceeaşi administratori activează mai departe în aceleaşi condiţii, poate chiar în vechile localuri.
Atâta timp cât nu se schimbă nimic în aceste situaţii amintite mai sus, turismul românesc va bate pasul pe loc.
Să nu uităm că şi în turism trebuie aplicate şi respectate legile acestei ţări!!!

Nicolae Sălişteanu