"Pe vremea mea să făcea şcoală". Învăţământul din socialism, dincolo de nostalgii

Şcoala se făcea aproape de casă. Şase zile pe săptămână

Actualii super-prărinţi de acum ar fi şocaţi şi ar rămâne aşa foarte mult timp, dacă ar afla că atunci, "pe vremea aia", nimeni nu-şi ducea copilul cu maşina la şcoală şi nimeni nu-şi ducea copilul unde avea el chef. Din două motive. Primul era că puţină lume avea atunci maşină (şi trăia bine mersi şi fără "necesitatea" aia) iar cei care totuşi deţineau aşa ceva erau mult mai grijulii decât cei de acum, deci nu aveau chef să o strice pe plimbăreli inutile. Apoi, se mergea strict la şcoala de circumscripţie, din cartierul unde locuiai, pe tot parcursul claselor I-VIII. Deci şcoala unde mergeai era în apropiere de casa ta şi acolo îţi duceai copilul, fără fentele de acum. Te mai duceau părinţii de mânuţă în primele săptămâni din clasa întâi, dar apoi te duceai singur, cu gaşca de copii din vecini. Dus-întors. În cazurile rarissime când nişte superpărinţi şi-ar fi dus-adus copiii la şcoală cu maşina, apăi aceia ar fi avut o viaţă grea din partea colegilor, fiind clasaţi ca pămpălăi, "puiu mamii", "încă mai vine cu mămica la şcoală" şi fiind de râsul clasei. NU e plăcut să fii de râsul clasei. Deci şcoala era o poveste de cartier.

Programul, pentru cei care îşi consideră copiii "înghesuiţi" cu prea multe ore pe zi, era acesta: şcoală de luni până sâmbăta, fără excepţie. De dimineaţa (ciclul primar) şi de după amiaza (ciclul gimnazial). Număr de ore pe zi: 4 ciclul primar – 5 cel gimnazial, sâmbăta un program ceva mai scurt cu materii mai lejere. Programul de dimineaţă începea la ora 8, cel de după-masă (la şcoala mea, Nr. 20) la ora 13. Pauzele durau 10 minute, pauza mare era la ora 10 şi dura 20 de minute. Se dădea pauză, până la ora 10, la şi 50 a fiecărei ore, iar după ora 10, de la fix. Intrarea la ore se făcea încolonat, din curtea şcolii, pe clase.

Elevii erau mult mai liberi

Puteţi să-mi spuneţi nostalgic, dar copii de atunci aveau mai multă libertate decât cei de acum. Odată trimişi la şcoală, legătura lor cu părinţii era nulă până la întoarcerea acasă. Erau ai şcolii, care avea responsabilitatea lor (câtă avea). Nu exista să vii cu telefon la tine, (nici nu exista aşa ceva) mâncare aveai exclusiv cea made in bucătărie, adică un sandviş cu ceva) iar apă beai de la ţâşnitoarea din curte sau de lângă wc. Deci niciun cordon ombilical copil-părinte în timpul orelor de şcoală. Erai liber, să te descurci, de la a-ți face prieteni şi duşmani la a bate sau mânca bătaie. Plus că şi după şcoală elevii aveau mai multă libertate cumva, asta până nu începeau să fie sufocaţi de teme, pentru că fiecare profesor considera că materia lui e importantă şi scotea untul din tine, de la geometrie la desen. Dar nu erau nici afterschool-uri şi nici moda de face din copil un fel de "soldați universali" care să ştie şi balet, şi karate, şi pian, şi fotbal şi să se mai şi dezvolte personal ori să îi rupi în meditaţii. Plus de asta, părinţii de regulă, lucrau în fabrici, 3 schimburi, iar copilul trebuia să se mai gestioneze şi singur, de la mâncare la lecţii şi joacă. Era bine? Pe de o parte, da. Pe de alta, realizai pe clasă ce trece că viaţa nu bate cu şcoala şi o lăsai pe ultima cam baltă. Ceea ce nu era în definitiv aşa de grav.

Un sistem mai fix care nu se schimba o dată la patru ani

Indiferent de cât de politizat era învăţământul atunci, avea, totuşi, o mare calitate. Era "fix". Adică nu se trezea nimeni o dată la patru ani să emită idei creţe, să îl "reformeze" de să nu mai înţeleagă nimeni nimic din el. Anul şcolar era structurat altfel. Şcoala începea la 15 septembrie şi se încheia la 15 iunie. Existau trei vacanţe: de iarnă, de primăvară şi vacanţa mare, cea de vară. Trei trimestre. Clasele erau de la I la VIII, pe două cicluri: ciclul I – clasele I-IV şi ciclul II – clasele V-VIII.

Erau trei examene: admiterea în liceul unde alegeai să mergi. Daca o picai, ajungeai la liceele cu locuri libere. Examenul de treaptă, între clasa a X-a şi a XI-a, unde iar puteai alege alt liceu. Dacă picai, aveai două opţiuni, în funcţie de media luată. Ori erai "calificat" automat pentru seral, la acelaşi liceu, unde făceai trei ani în loc de doi şi trebuia ori să te angajezi, ori să şmechereşti o adeverinţă cum că lucrezi undeva. Sau zburai direct la şcoala profesională, unde învăţai o meserie serioasă şi bănoasă. Ultimul examen era bacalaureatul, care nu era distracţia de acum şi isteria din presă tot de acum. În plus, mai aveai: lucrări de control oricând avea chef profesorul, teze trimestriale, probe practice, baremuri la sport. Manualele erau de un singur fel: cele oficiale, publicate la Editura Didactică şi Pedagogică. Erau realizate şi verificate de specialişti în fiecare materie. Nu se schimbau în funcţie de clientela politică ajunsă la ciolan şi nu exista categoria ciudată a manualelor alternative. Erau gratuite şi se moşteneau de la anul anterior. Unele manual erau aşa de praf încât trebuia să cumperi altele noi, din banii tăi, de la librăria de specialitate, "Şcolarul". Dar erau ieftine.

Modul de predare era, de regulă dictarea la infinit. Verificarea cunoştinţelor era tot la modul "aşa v-am dictat eu". Ceea ce avea meritul de a te facă să urăşti din inimă o materie ce putea fi interesantă dacă era predată altfel. Acum, sincer am avut parte de asta şi în facultate.

Învăţământul era politizat? Da, dar nimănui nu-i păsa

Este amuzant acum să vezi părinţi mofturoşi care fac urât la câte o materie şi cer în schimb alta, sau cer modificarea orarului în funcţie de fiţa personală, de parcă ar comanda meniul zilei. La fel de amuzant este şi când vezi tot felul de plimbători de vorbe care ştiu despre şcoala "de atunci" doar din "Declaraţie de dragoste " sau "Liceenii" plus cursurile de îndoctrinare woke-istă. Aflu că TOT ce se făcea în şcoala "veche" era doar manipulare şi îndoctrinare comunistă. Aşa era? Da, însă un "da" parţial. Materiile "umane" ca româna sau istoria sau chiar muzica, erau năpădite de "strâmbe" politice, de partid, iar fiecare manual avea în deschidere portretul lui Ceauşescu şi versurile imnului de stat. La fel, în fiecare clasă, era tabloul al lui Nicolae Ceauşescu, iar la începerea orelor era obligatoriu să se cânte Imnul de Stat al RSR. Existau chiar materii strict politice: "Constituţia" / CSP-ul (Cunoştinţe social politice)l în ciclul gimnazial, , "Economia politică" şi "Filozofia", în liceu. Mai erau capitole speciale la română (orice clasă) şi istorie (orice clasă), unde apăreau poezii despre partid sau capitole întregi despre "istoria mişcării muncitoreşti" şi cea a Partidului Comunist Român.

Mai erau şi organizaţiile de elevi: şoimi ai patriei, pionieri, apoi "admiterea" în rândurile UTC prin a VIII-a. Plus serbările ocazionale cu corul şcolii cântând neapărat ceva cu ţara şi partidul, participările la diverse mitinguri, defilări sau alte manifestări publico-politice unde era nevoie de figuraţie pe post de "copiii-viitorul luminos al ţării".

Îndoctrinare a fost (aşa cum e şi acum, dar în alt fel), dar problema era că nu prea îi păsa nimănui de chestiile astea, deşi eram toţi implicaţi până în gât. Le luam ca pe o "hai să facem şi asta şi scăpăm" sau ca pe o distracţie. Sincer, extrem de puţini profesori erau dedicaţi cu trup şi suflet politicii sau materiilor politice sau oricărei manifestări de genul ăsta. Dar erau reţinuţi în exprimare ca să nu bată la ochi ori să fie turnaţi de colegii de cancelarie, mulţi experţi în aşa ceva. Cei care se luau în serios politic erau de râsul tuturor şi pe deasupra ocoliţi de toată lumea, iar elevii făceau mişto de ei chiar pe faţă (ca la CFR de exemplu). Cu toată ofensiva politică de pe capul copiilor, probabil unul la 5.000 devenea un comunist convins. În rest, era un fel de inevitabil peste care treceau uşor tratându-te cu muzică străină şi Europa Liberă.

Celelalte materii, mai concrete, ca matematică, fizică, chimie, biologie (aici preda evoluţionismul) gramatică, materiile profesionale, nu aveau treabă cu politica.

Deci, da, era politizat învăţământul, dar politica era tratată cam neserios comparativ cu materiile "de învăţat".

Profesorii erau mai buni şi mai respectaţi? Da

Spre deosebire de acum, profesorii "vechi" erau din altă stofă. Erau adevăraţii reprezentanţi ai autorității didactice şi pedagogice, iar niciun părinte (indiferent de cât de "slab" era profesorul chiar pe bune) nu putea să îşi arate muşchii şi aroganţele, aşa cum fac cei de acum. Automat era pus la punct şi trimis în binemeritata bancă a lui. Era distanţă şi uneori chiar respect între elev şi profesor. Iar dacă nu era respect, era teamă şi teroare. Nu te băteai pe burtă cu profu, chiar dacă era din categoria celor mai populari dintre dascăli. Erau vremurile când se apela des la metode coercitive fizice, la ceea ce acum poate fi definit ca bullying, dar nu se făcea caz din asta nici ca elev, pentru că, simplu, nu se sărea calul nici ca părinte care ştia ce podoabă are şi zicea "bine ţi-a făcut că m-a scutit pe mine de o treabă".

Evident că elevii ştiau care profesor e bun și stăpân pe materie şi care e praf şi se comportau ca atare, chiar şi în ore. Dar nu îmi amintesc vreu elev să fi sărit la bătaie sau cu cuţitul la vreun profesor. Erau metode infinit mai deştepte să le faci dascălilor zile fripte.

Dar, spre deosebire de acum, profesorii se impuneau mai mult şi se văicăreau mai puţin şi nici nu erau aşa de obsedaţi strict de portofelul propriu şi de statutul social. Plus că li se cerea şi lor mult.

Se învăţa mai mult şi bine faţă de acum?

Categoric, răspunsul la întrebare este "DA". Dar nu toţi elevii învăţau fantastic de bine. Erau câteva vârfuri, câteva belele şi marea masă de mediocri. Dar pretențiile erau mult mai ridicate atunci decât acum. Iar departajarea acestora era mult mai clară decât acum. Nu exista ca un elev prost să treacă clasa doar aşa, ca să aibă profesorul cui preda ca să îşi ia banii. Nivelul de cultură generală al elevului, faţă de ce avem acum, era mult mai ridicat. La fel când vorbim de bagajul de cuvinte, cărţile citite, condiţia fizică, isteţimea, exprimarea. Acum pare că avem parte de două categorii: excepţionalii şi cei pe nicăieri. Erau şi atunci olimpici, campioni, dar nu exista presă care să-i facă subiect de ştiri şi nici reţele ca să le plimbe pozele. Numai că nu se făcea atâta caz de asta, la fel cu nu existau ştiri repetitive despre orice amărâte de examene sau simulări sau locuri libere ori ocupate.

Materiile par să fi "slăbit" mult calitativ faţă de ce se preda în anii '70-'80, la fel ca disciplina şi educaţia în general.

A mai existat un detaliu ignorat. Dorinţa elevului de a face "disidenţă" propagandei comuniste şi informaţiilor seci din şcoală. Cum, informându-se "altenativ" din surse ne-impuse de profesori, sau chiar interzise: cititul e altceva decât acele "lecturi obligatorii", mers la filme, la concerte, ascultat muzică şi altele. Asta îmbogăţea cultura generală şi era apreciată în anturaj pentru că era ceva muncit, informaţia neexistând atunci "doar la un click distanţă". Totuşi, să nu exagerăm crezând că toţi elevii din perioada ceauşistă au fost genii, dar uitaţi în mizerie din cauza lipsei oportunităţilor.

Am menţionat aici doar câteva aspecte pentru a clarifica, cât de cât şi nu complet situaţia învăţământului (multlăudatul învăţământ) de atunci. Dincolo de nostalgii, era, totuşi mult mai productiv decât ce avem acum.

Adică mă-nţelegi, dom profesor, dacă nu ştia elevul să scrie corect româneşte până în a XII-a, nu mai pupa facultate veac pururi şi-l mânca fabrica cu fulgi cu tot, nu ajungea, cu ajutorul lui "noi dascălii", licenţiatul atomic cu nuştiucâte mastere la activ şi cu tupeu pe la locul de muncă. Şi dacă vreţi putem continua şi pe secţiuni, dar nu e cazul. Încă.