Nu ştiu cine are pată pe aleile din Sub Arini dar cert este că cineva are ceva cu ele. Pe vremea când anormalul nu era normal, aleile de pământ din parc(uri) erau exact ceea ce erau: alei de pământ, cărări simpatice, romantice şi pitoreşti. Erau folosite de oameni tot romantici, simpatici şi pitoreşti cărira li se ura de asfalturi, borduri şi betoane din aceleaşi parcuri, în cazul nostru, Sub Arini. Mersul pe o alee de pământ era aşa, ca o întoarcere la natură şi o evadare din porcăria urbană. Dacă mai adăugai aici iarba, copacii, apa şi păsările care cântau, era o imagine chiar liniştitoare, mai eficientă decât a face tentative de a fi "zen". 

Dar cineva a avut din nou idei şi a zis că e prea frumos aşa, luema se simte prea bine la Hermanştat şi că hai să le bulim puţin direcţia ăstora cu natura, că aici e oraş în care se evoluează chiar şi cărarea. Aşa că s-a pus pietriş. Ce poate fi mai plăcut pentru pantofi decât să le râcâi talpa cu pietriş colţuros şi să îi umpli cu praf cu alură de ciment. Ce poate fi mai fain când cei care fac curse de biciclete prin parc lasă în uma lor şi o dâră de praf ca o coloană din omeraţiunea "Scutul deşertului", ca să ai şi tu ce respira? 
Au "tratat" acum ceva ani, aşa, aleea de lângă Trinkbach, apou porţiunea dintre strada Aman şi Bahluiului. Acum avem ceva tentative prin alte locuri. Stăm şi ne întrebăm, cere cineva asta sau se face doar aşa, ori ca să te saturi tu de Sub Arini, ori ca să arate rău să fie pretext apoi de "reabilitare" cu drujbele şi betoanele cu care ne-am obişnuit.